Predică la Duminica Ortodoxiei Sf. Ignatie Brianceaninov

 

 

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea:

Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.

Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.

Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.

Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).

„Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.

Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. „Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.

În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.

Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.

Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.

A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.

Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.

La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.

Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.

Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.

Biserica vesteşte: „Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

„Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

„Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.

„Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

„Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.

Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. „In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.

 

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Biserica si cultura omeneasca

Articol extrem de interesant.. bun de citit!

Aviz intelectualilor vremurilor acestora!

                                      BISERICA ŞI CULTURA

   A vorbi despre Biserică şi cultură, nu este oare o încercare de a pune de acord două realităţi diferite, ba chiar opuse ? Tocmai sub acest aspect de contrast şi de «conflict» le-a privit şi le priveşte încă multă lume. 

   Intr-adevăr, pentru mulţi, printre care se numără atât credincioşi cât şi necredincioşi – unii istorici, filosofi, sociologi şi mai ales ideologi ai socialismului şi comunismului – Biserica este o instituţie obscurantistă, reacţionară, inamică a progresului şi a culturii. Este prezentată cu satisfacţie lipsa de entuziasm a primilor creştini faţă de frumuseţile civilizaţiei greco-romane, care ar fi fost, pasă-mi-te, distrusă de creştinism, atitudinea rezervată sau chiar lipsită de bunăvoinţă a monahismului faţă de lume, unele măsuri nefericite luate de Biserica Romei împotriva unor oameni de ştiinţă, rugurile medievale aprinse de aceasta, unele enciclice provenind chiar de la papi ai timpurilor moderne, în general, neîncrederea Bisericii faţă de anumite tendinţe şi exigenţe ale civilizaţiei, încetineala cu care se acomodează la ritmul de evoluţie al lumii, ataşamentul său faţă de principii şi tradiţii, precum şi unele greşeli, pe care orice Biserică le-a săvârşit la un moment dat.
    Toate acestea devin astfel motive pentru a se afirma că Biserica nu are nimic de-a face cu cultura, ba că-i este chiar potrivnică, punându-se, deci, întrebarea dacă ea îşi poate justifica existenţa în lumea civilizată şi ajungându-se cu uşurinţă la părerea că Biserica este condamnată la pieire, fără ca acest lucru să dăuneze cu nimic culturii.

   Nu este vorba doar de simple presupuneri sau de reflexii teologice; aceasta este părerea şi sentimentul împărtăşit de mulţi dintre „civilizaţii” noştri, care înclină să considere şi astăzi Biserica drept un duşman al lumii, aşa cum o considerau cei care, cu multe veacuri în urmă, îi calificau pe creştini: „Genus hominum superstitionis novae ac maleficae” (Suetoniu, Vita Neronis, 16), acuzaţi de ură împotriva nea¬mului omenesc: „odio humani generis convicti” (Tacit, Anale XV, 44). Sunt şi alţii care, din diverse motive, cred că Biserica nu are nimic de câştigat dintr-o alianţă cu cultura acestei lumi, ci că trebuie să se îndepărteze de aceasta, spre binele său. Sunt, însă, mulţi care consideră că, dimpotrivă, Biserica şl cultura se pot înţelege şi pot colabora, altfel spus, că Biserica poate şi trebuie să se ocupe de cultură. Iată suficiente motive pentru a îndreptăţi importanţa şi actualitatea pe care problema raporturilor dintre Biserică şi cultură o are pentru un Congres de Teologie ortodoxă.
    
   La drept vorbind, opinia care atribuie creştinismului o anumită opoziţie faţă de cultură nu este întru totul greşită. Ca religie, creştinismul nu are scopuri culturale. Religia îl leagă pe om de Dumnezeu şi îl orientează către El. Ea afirmă sufletul, nemurirea, veşnicia, viaţa de dincolo. Scopul său nu se limitează la lumea aceasta. Pentru omul religios – şi mă gândesc la creştin – lucrul cel mai important este să poată moşteni împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie care nu este din lumea aceasta (loan 10, 36).

   „Fericirile” făgăduiesc creştinului o fericire duhovnicească, viitoare, cerească. Ţelul suprem al creştinului este, deci, să trăiască fericit în veşnicie. Viaţa pământească nu-i epuizează existenţa; ea nu este decât lupta care, după moarte, îi va încununa credinţa şi virtuţile, devotamentul faţă de Dumnezeu, ataşamentul faţă de voinţa dumnezeiască. Creştinul doreşte, rugându-se : „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta” (Matei 6, 10).
   Cultura, in schimb, este îndeletnicire omenească închinată scopurilor pămantesti ale vieţii noastre, limitată şi legată de condiţiile din viaţa aceasta. Ea este o lucrare specifică omului, corespunzând aptitudinilor sale, nevoilor cât şi aspiraţiilor sale de stapan al pământului, în accepţia sa generală, cultura, care este adesea identificată cu civilizaţia, reprezintă suma activităţii umane, atat de vastă şi de variată în acţiunile sale multiple, activitate care a schimbat faţa pământului şi condiţiile materiale şi morale ale omului primitiv. Ea reprezintă aportul său la viaţă. In accepţie mai restrânsă, cultura este educarea spiritului, raportându-se la intelect şi, îndeosebi, la morală.

   Suntem înclinaţi să apreciem cultura în raport cu natura: prin cultură, omul elaborează natura, o cucereşte, o organizează, o domină, manifestându-şi capacitatea de a gândi şi de a acţiona, precum şi măreţia sa, care îl ridică mai presus de toate celelalte făpturi de pe pământ. Cultura este sarcina pe care el trebuie să o îndeplinească pentru a se instrui, pentru a trăi mai bine, pentru a progresa. Cultura este destinul firesc, pământesc al omului. Iată de ce ea reprezintă totuşi legătura omului cu pământul pe care locuieşte şi pe care îl transformă prin munca sa. Iată de ce ea depinde şi de condiţiile naturii pământeşti şi omeneşti.
   Cultura se deosebeşte, deci, de religie atât prin geneză, cât şi prin motivaţie şi scop. Religia îl afirmă pe Dumnezeu şi ne înalţă către cer, cultura îl afirmă pe om şi îl apleacă spre pământ. Religia îl preamăreşte pe Dumnezeu, cultura îl preamăreşte pe om. Religia este transcendentă şi teocentrică, cultura este relativă şi antropocentrică. Religia, să zicem creştinismul, este mesajul lui Dumnezeu, care ne cheamă la El, ne mântuieşte. Cultura nu ne mântuieşte, ţelul său fiind bunăstarea pe acest pământ. După cum spune Jacques Mari-tain : „…cultura sau civilizaţia îşi are rădăcinile în solul vieţii fireşti, în timp ce rădăcinile Bisericii se află în cerul vieţii mai presus de fire” (Religion et culture, Questions disputees, Paris, 1930, p. 57).

    Tocmai din această deosebire de esenţă şi de aspiraţii pot apărea conflicte între creştinism şi cultură. Este vorba de un conflict de principii şi tendinţe opuse, pe care istoria l-a cunoscut sub diferite forme şi în epoci diferite. Cea pe care o trăim noi astăzi este una din cele mai grave : criza culturii moderne, la care se adaugă o criză a vieţii religioase. In acelaşi timp, este şi o criză a raporturilor dintre creştinism şi cultură, fiind, prin consecinţele sale, cea mai gravă şi mai îngrijorare din câte cunoaştem.
într-adevăr, cultura modernă este strălucită. Ştiinţele şi tehnica, mai ales, ating culmi nebănuite până acum. Este un secol al progresului prin excelenţă şi trebuie să-i recunoaştem ceea ce are valabil şi binefăcător. Niciodată n-a mai beneficiat omenirea de atâtea mijloace, atât de perfecţionate, pentru a-şi satisface necesităţile şi a-şi spori bunăstarea.

    Din păcate, nu totul este bun şi sănătos în această splendidă cultură: dacă progresul cantitativ este incontestabil, calitatea, în schimb, lasă mult de dorit.
„Progresul ştiinţei aplicate, spune Henri Davenson, pune în mâinile noastre elementele civilizaţiei, dar nu ne învaţă cum să le folosim. Viaţa noastră devine astfel mai complexă, chiar şi mai bogată am putea spune, dar nu şi mai bună. Şi câte iluzii nutreau scientiştii de odinioară !” (Fondements d’une culture chretienne, coli. Cahiers de la Nouvelle Jour-nee, 27, Paris, 1931, p. 33). Iată-i dezminţiţi prin însăşi lucrarea lor. Cultura modernă nu ne asigură o viaţă mai bună. Ea a devenit o civilizaţie lipsită de suflet, deficitară, falimentară. Iar teologii nu sunt singurii care o constată. In cartea sa devenită celebră, Dr. Alexis Carrel acuză în mai multe rânduri civilizaţia modernă de a fi sărăcit viaţa spirituală: „Civilizaţia ştiinţifică ne-a închis lumea sufletului, spune el. Ne-a rămas numai cea a materiei” (L’homme, cet inconnu, Paris, 1935, p. 211). Această civilizaţie este viciată de defecte şi mizerii, a căror gravitate o resimţim din ce în ce mai acut. Să ne amintim ororile războaielor şi revoluţiilor recente, să ne dăm seama cât suferă semenii noştri din cauza anomaliilor vieţii sociale, să luăm în considerare imoralitatea vieţii personale şi publice, să ne gândim la mulţimea viciilor, crimelor, sinuciderilor, afacerilor necinstite, nedreptăţilor, spectacolelor inumane, la lupta politică şi socială atât de aprigă, la nenumăratele manifestări materialiste şi păgâne ale vieţii moderne.

   Toate acestea sunt simptome ale căderii, ale întoarcerii la barbarie, ale lipsei de cultură. Moravurile, care sunt cea mai înaltă expresie a culturii – care sunt cultura însăşi în ceea ce are ea mai elevat şi mai curat, cultura sufletească – îndeosebi moravurile sunt cele care se înăspresc, sentimentele umane devin vulgare, omul moral decade. Cum spunea Berdiaev : „Omul natural, rob al necesităţii, triumfă asupra omului duhovnicesc” (cf. Un nouveau Moyen-Age. Reflexion sur la destinee de la Russie et de l’Europe, traduit du russe par A.M.F., 13-e edition, Paris, 1930, p. 21).
    Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al secolului nostru redevine un primitiv şi un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale, ştiinţifice şi tehnice, fără îndoială, dar care sacrifică necesităţile sufleteşti pentru cele trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente, pământeşti, fericirii viitoare, cereşti. Căci omul modern trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede în existenţa sa somatică şi limitată, profesează indiferenţa religioasă şi morală; îl uită pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo, îşi uită ţelul său duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia, îşi creează idoli, are cultul plăcerii, al interesului, al forţei, devine egoist, dur, fără scrupule, urmăreşte doar câştigul şi satisfacerea instinctelor şi poftelor sale. Moderaţia, mila, compătimirea, blândeţea, milostenia, castitatea şi-au pierdut valoarea morală, fiind considerate virtuţi minore, care nu mai interesează pe omul emancipat, îndrăzneţ şi puternic al sec. XX.

    Desigur, nu trebuie să generalizăm, dar nu putem nega că aceasta este tendinţa dominantă şi caracteristică a epocii noastre. Este o stare sufletească, o mentalitate care se afirmă, care este aprobată, imitată, care tinde să se generalizeze. Concretul vieţii moderne este o ilustrare a acesteia şi, din acest punct de vedere, perspectiva nu este deloc încurajatoare. Lumea trăieşte într-o anumită dezordine morală, care îi provoacă suferinţă şi nelinişte. Are conştiinţa bolii şi a necesităţii unui remediu. Unde să-l găsească? Este rândul nostru, al creştinilor, să ne întrebăm : cum ar putea Biserica să ajute lumea civilizată şi suferindă, ce-ar putea face ca să remedieze deficienţele culturii dezechilibrate ale secolului nostru? Şi, îndeosebi, ce-ar putea face Biserica Ortodoxă pentru a preîntâmpina, pe terenul său, decăderea unei culturi care ameninţă să-i antreneze şi pe credincioşi pe panta decăderii morale şi care le tulbură deja viaţa duhovnicească ?

    Se pune în primul rând întrebarea, în ce măsură şi în ce chip poate ajuta creştinismul la redresarea culturii? Misiunea sa este religioasă. Ca religie a mântuirii, el poate contraria cultura, pe care o şi critică. Se ştie, de altfel, că Evanghelia nu este un program cultural.
„Creştinismul – s-a afirmat – nu este o metodă de rezolvare a dificultăţilor temporale”, (Henri Davenson, op. cit., p. 107). El slujeşte nevoilor sufletului. Dar tocmai prin aceasta poate sluji şi culturii.
    Orice religie are influenţă asupra culturii. Religia nu este numai legătura omului cu Dumnezeu. Ea este şi o concepţie despre viaţă, o normă de viaţă, o disciplină de viaţă, o practică. Nu este o preocupare de ordin pur metafizic sau mistic. Doctrina religioasă este un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Ca religie, creştinismul are dogme în care să crezi şi precepte pe care să le îndeplineşti. Fiind în acelaşi timp şi credinţă şi morală, creştinismul impune o viaţă morală conformă preceptelor sale, compatibilă cu credinţa şi, transformând prin aceasta viaţa omului, creează astfel o viaţă nouă. Creştinismul conferă vieţii un sens superior, o susţine, o înnobilează, o curăţeşte, o desăvârşeşte. Domnul a spus : „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6); El este, deci, o nouă viaţă duhovnicească.

    Iată de ce, creştinismul este o religie culturală prin excelenţă. El a creat condiţiile morale, singurele care pot garanta dezvoltarea armonioasă a vieţii omului, şi a culturii sale, ale unei culturi superioare, solide şi valabile pentru toate veacurile. „Trebuie deci să recunoaştem, spune A. Cour-not, armonii originare şi primitive între principiile creştinismului şi condiţiile esenţiale ale progresului civilizaţiei moderne” (Traite de l’enchaînement des idees fondamentales dans Ies sciences et dans l’histoire. Nouvelle 6d. publiee par L. Levy-Bruhl, Paris, 1911, p. 659).
    Principiul cultural al creştinismului este de ordin moral. Or, un astfel de principiu caracterizează adevărata cultură. Nu există cultură demnă de acest nume fără morală. O cultură imorală este un non-sens, ea devine un sinonim al pierzaniei. Cultura vizează îndeosebi educaţia sufletului. Ea trăieşte din suflet, este pentru suflet, şi nu poate ignora nici neglija exigenţele sale cele mai legitime, care sunt spirituale şi morale. Pe bună dreptate se spune că : „sufletul culturii este cultura sufletului” (Die Seele der Kultur ist die Kultur der Seele, citat de A. Rademacher, art. Kultur dans le «Lexikon fur Theologie und Kirche», t. VI, Freiburg im Breisgau, 1934, col. 292).

    Lucrând pentru îmbunătăţirea omului, creştinismul lucrează, deci, şi pentru cultură. Mântuind sufletul, mântuieşte cultura. El pune în valoare şi desăvârşeşte sufletul omenesc, care este izvorul, motorul, raţiunea de a fi a culturii. Cel mai măreţ şi mai frumos ideal cultural, propus vreodată omenirii, a fost idealul moral exprimat de cuvintele Mântuitorului : „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Afirmând valoarea infinită a sufletului, pe care, conform Evangheliei, nimic din lume nu o poate echivala, creştinismul a ridicat omul la înălţimea de fiinţă spirituală, demnă de iubirea lui Dumnezeu.
    Creştinismul este cel care a descoperit omul lăuntric, omul moral, care a umanizat omul în adevăratul sens al cuvântului, care l-a cultivat mai mult decât orice altă religie sau filosofie, care l-a desăvârşit până la a-l face sfânt. Creştinismul a cultivat omul, moralizându-l, şi întotdeauna îi va cultiva aşa. Lumea nu a cunoscut o altă forţă culturală de valoarea creştinismului, un generator de cultură tot atât de eficace ca religia mântuirii. Intr-adevăr, împărăţia pe care o vesteşte creştinismul nu este din lumea aceasta. Dar împărăţia lui Dumnezeu, pe care omenirea mântuită de Hristos este chemată să o moştenească, se află deja în noi : „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18, 21). Ea începe prin convertirea noastră, prin transformarea noastră lăuntrică, prin hotărârea şi eforturile noastre de a gândi şi de a trăi ca nişte creştini, adică oameni renăscuţi, mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu. In conştiinţa noastră de creştini avem îndemnul şi îndrumătorul vieţii noastre şi chiar al culturii noastre. Dacă Evanghelia nu este un program cultural, ea este în schimb ceva mai măreţ şi mai necesar culturii umanităţii: este spiritul însuşi al culturii, sufletul unei culturi cu adevărat superioară, armonioasă, binefăcătoare, sufletul unui program al culturii, sufletul culturii sufletului.

    Încă de la început, Evanghelia a arătat ce putere are şi continua să o facă. Ea a cultivat omenirea. Creştinismul a apărut în epoca unei culturi înfloritoare, dar vicioase. A fost combătut, ca şi astăzi, în numele acestei culturi, de care greco-romanii erau mândri pe drept cuvânt. Era considerat un pericol pentru cultura antică, pentru că îi arăta slăbiciunile şi vestea o viaţa nouă, al cărei duh este diferit de cel al lumii. Si totuşi, „duşmanul” culturii a fost salvatorul culturii. Creştinismul a propovăduit şi a realizat virtuţi admirabile, a dat exemplul unei vieţi morale necunoscute până atunci, a creat o societate a cărei solidaritate, milostenie, curaj, sinceritate, pudoare, castitate, curăţie, demnitate erau recunoscute până şi de păgâni, In sânul unei lumi în descompunere morală şi socială, creştinismul a întemeiat Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, comuniunea Sfinţilor. Este cel mai frumos şi mai indispensabil lucru pe care o religie îl putea oferi omenirii: o societate îndreptată, regenerată, mântuită, pentru Dumnezeu şi pentru lume, câştigată pentru viaţă şi pentru cultură.

    Creştinismul nu a negat direct instituţiile acestei lumi. Le-a lăsat să existe, dar le-a adus spiritul său purificator şi de viaţă dătător, ideea şi exemplul unei vieţi duhovniceşti, ideea filiaţiei dumnezeieşti a omenirii, care vede în Dumnezeu pe tatăl său şi modelul său de desăvârşire morală, ideea egalităţii şi fraternităţii umane, a destinului veşnic al sufletului, a răspunderii sale în faţa lui Dumnezeu. Prin aceasta a fost transfigurată lumea veche, ea şi cultura ei.
    Se ştie că Biserica a fost salvarea vechii culturi greco-romane. Epuizată de eforturi şi de abuzuri, lumea veche era pe moarte; aproape îşi pierduse sensul şi dorinţa de a trăi şi, roasă de vicii, încetase de a mai fi creatoare. Năvălirile barbare o găseau în starea aceasta de slăbiciune şi îi ameninţau cultura. Barbarii nu o puteau nici înţelege, nici păstra, nici crea una mai bună. Cultura urma, deci, să piară. Dar, Biserica era acolo, puternică şi conştientă de misiunea sa civilizatoare. Ea a devenit, astfel, protectoarea şi promotoarea culturii, salvatoare a ceea ce era de salvat din cultura greco-romană, a preluat-o şi, păstrând-o de-a lungul Evului Mediu, a transmis-o lumii moderne. Cultura modernă, în esenţa ei, este vechea cultură greco-romană, transfigurată şi transmisă nouă de Biserica medievală. Ea este, astfel, opera milenară a Bisericii, este o cultură creştinată, atât pe cât a fost cu putinţă aşa ceva. Renaşterea şi umanismul, revoluţiile, descoperirile, progresul general al ştiinţei au contribuit la slăbirea elementului său religios şi simţului moral, făcând din ea o cultură profană, laică, ba chiar anticreştină.

    Biserica a pierdut iniţiativa culturală avută în Evul Mediu; a pierdut-o din ce în ce mai mult, atât din cauza lumii cât şi a propriilor ei greşeli, iar astăzi se află în faţa unei culturi lipsite de bunăvoinţă în ceea ce o priveşte. Ea se vede din nou marginalizata, iar de data aceasta nemulţumirea îi este cu atât mai mare cu cât desconsiderarea îi vine din partea acestui copil-adoptiv al său, care este cultura modernă, cultură care, cu toate tendinţele sale păgâne, păstrează încă din ideile morale şi instituţiile sociale cu care a înzestrat-o creştinismul.

    Legătura care unea cultura de Biserică a slăbit mult, dar nu s-a rupt. Creştinismul se recunoaşte, repet, în multe din operele culturale ale umanităţii moderne. Aceasta profesează fără să-şi dea seama multe principii profund creştine, pe care caută să le promoveze uneori în pofida Bisericii însăşi. Deviza Revoluţiei franceze, devizele noilor revoluţii sociale sunt, în ceea ce au mai bun, principii creştine. Sunt bunuri creştine însuşite de toţi, bunuri religioase şi morale transformate în bunuri sociale şi culturale. Creştinismul îşi păstrează întotdeauna dreptul de paternitate asupra culturii moderne, pe care aceasta nu i-l poate nega. Creştinismul are totodată şi datoria de a opera asupra culturii, datorie de la care nu se poate eschiva.
    Problema care se pune pentru noi este tocmai de a releva drepturile Bisericii asupra culturii şi de a o pune în situaţia de a-şi îndeplini cât mai bine datoria pe care o are faţă de aceasta, pentru a asigura din nou culturii şi umanităţii asistenţa binefăcătoare şi mântuitoare a creştinismului.

    Dar care ar putea fi în vremea noastră raporturile dintre Biserica lui Hristos şi cultura acestei lumi, cultură laică, indiferentă faţă de Biserică sau chiar potrivnică ? Ce-ar putea face Biserica pentru a-şi pune pecetea sa spirituală pe această cultură pozitivistă, individualistă, materialistă? Cum ar putea Biserica să-şi exercite influenţa spirituală asupra unei culturi emancipate, îndepărtate de Evanghelie, îndreptate către idoli, dintre care unii sunt adevăraţi monştri? Cum ar putea rezista Biserica atâtor tendinţe contrarii ale ştiinţei, literaturii, artei, presei, politicii, modei, străzii, atâtor greşeli, atâtor frivolităţi, atâtor prejudecăţi şi atâtor vicii? Cum ar putea Biserica stăvili atâtea pericole lumeşti şi cum le-ar putea înlătura ?
    Trebuie să recunoaştem că sarcina îi este pe cât de măreaţă, pe atât de grea. Biserica trebuie să creştineze din nou cultura, mai bine decât a făcut-o în Evul Mediu şi într-o lume care nu mai este barbară. Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate ?  


Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate ? 

 
   Ceea ce le-a adus întotdeauna: forţa morală a religiei, legea mântuitoare a lui Hristos, spiritul şi virtuţile Evangheliei, moravurile şi instituţiile creştine, fără care nu se poate edifica pentru societate o casă solidă şi sigură: ideea autorităţii divine, ierarhia valorilor, simţul moral, un ideal care depăşeşte contingentul. Tocmai datorită faptului că rămâne legată de pământ, cultura noastră este atât de relativă, de imperfectă, de schimbătoare, de neputincioasă în a ne asigura pacea, încrederea, împăcarea, bucuria de a trăi.
    Ea a uitat chipul Împărăţiei lui Dumnezeu şi a pierdut astfel din vedere planul superior al aspiraţiilor umane, fiind astfel condamnată să se ocupe exclusiv de scopuri foarte apropiate, provizorii, deseori meschine. Cât de adevărate şi frumoase sunt cuvintele lui Ernst Troeltsch : „Lumea de dincolo este puterea lumii de dincoace (…) Etosul creştin pune întregii vieţi sociale şi tuturor strădaniilor un scop în faţa ochilor, care se află deasupra tuturor lucrurilor trecătoare ale vieţii pământeşti şi în raport cu celelalte, reprezintă numai valori de apropiere» (Doctrinele sociale ale Bisericilor şi grupărilor creştine, Tubingen 1919, p. 979).

    Nu este vorba de a crea o nouă cultură, ci de a o îmbunătăţi pe cea existentă. O nouă cultură ar fi de dorit, în principiu, dar este irealizabilă. Nu poate fi creată dintr-o dată; cultura este rodul a mai multor veacuri, este o tradiţie adânc înrădăcinată, care nu poate fi smulsă dintr-odată din sufletul popoarelor. Ea ia naştere din acest suflet, dar îi şi supravieţuieşte.
Biserica nu va trebui, deci, să creeze o altă ştiinţă, o altă artă, o altă tehnică, alte forme politice, sociale sau chiar economice. Ea nu poate distruge ceea ce există, nu pretinde sa creeze din nimic o întreagă lume nouă şi ideală, lumea sa, care să nu aibă nici o legătură cu lumea existentă. Ea nu-i ucide nici pe păcătoşi, nici pe bolnavi; dimpotrivă, se adresează lor, unora pentru a-i îndrepta, altora pentru a-i vindeca. Cultura modernă este păcătoasă şi bolnavă; Biserica o va trata ca atare.

    Intotdeauna, ea va respecta instituţiile existente, in măsura în care acestea îşi îndeplinesc misiunea lor firească. Ea le va observa însă evoluţia, spiritul, faptele, le va arăta slăbiciunile, le va condamna rătăcirile, le va corecta defectele, le va susţine eforturile pozitive, se va bucura de binefacerile lor. Biserica nu trebuie să rupă relaţiile cu cultura, nu-i poate întoarce spatele, are nevoie de aceasta şi este chemată să o ajute.
    Desigur, Biserica nu este solidară cu orice preţ cu cultura. Nu-şi poate lega soarta de cea a culturii, ea se află şi trebuie să rămână întotdeauna mai presus de cultură, o instituţie supraculturală, întrucât este mai presus de fire. Alianţa sa cu cultura este condiţionată şi limitată, nu merge până la capăt, ci se opreşte acolo unde conştiinţa Bisericii de Trup al lui Hristos îi cere să se oprească. Cultura poate, rătăcii, poate decade, se poate chiar compromite.

   Concepţia oarecum exagerată a lui Spengler, care vorbeşte de moartea culturilor, i-a făcut pe unii să tragă un semnal de alarmă, recomandând Bisericii să dezlege corabia creştinismului de cea a culturii, care se va scufunda (W. Elert, citat de Manfred Schroeter, Der Streit um Spengler, Kritik seiner Kritiker, Munchen, 1922, p. 119). Sub această formă, recomandarea este poate exagerată şi inoperantă.

   Sunt alţii, care, din alte motive, mai mult mistice, consideră şi ei că raporturile creştinismului, care îşi are originea de sus, cu cultura, care vine de jos, ar fi fatale primului. Contactul cu cultura ar păta creştinismul, aşa cum păcatul pătează un suflet imaculat. Cred, însă, că nu ajunge să negăm cultura pentru a mântui creştinismul. Cred că, pentru reuşita însăşi a misiunii sale sociale, creştinismul poate şi trebuie să păstreze legătura cu cultura. Dacă Biserica s-ar refugia în pustie sau s-ar închide în mănăstiri, ramânând izolată de lume, ea nu ar mai putea exercita nici o influenţă asupra acesteia. Asceza şi mistica sunt nişte minunate flori creştine, dar creştinismul nu se reduce nicidecum numai la ele.  
     Păcătoşii şi bolnavii pe care Biserica vrea să-i vindece şi să-i mântuie se află în lume. Cultura modernă, repet, este bolnavă. Biserica trebuie să o trateze ca atare, luându-şi, desigur, toate precauţiile pentru a se feri de o molipsire funestă. Căci, într-adevăr, trebuie ştiut dacă Biserica poate face concesii culturii, şi în ce sens. Nu trebuie decât să se întrebe dacă acţiunea sa este compatibilă cu Evanghelia, dacă se săvârşeşte în duhul lui Hristos şi al creştinismului. Din fericire, Evanghelia este atât de plină de înţelegere, iar tradiţiile creştine sunt atât de sigure şi de puternice, încât Biserica nu riscă nicidecum să se înşele, dacă le respectă. Numai aplicând principiile sale evanghelice şi tradiţionale la nevoile culturii, Biserica o poate ajuta să se redreseze.

    Cultura modernă este marea comoară pe care omenirea,civilizată şi-a adunat-o pe pământ. Biserica trebuie să-i aducă aminte că această comoară este plăpândă şi pieritoare, că „molia şi rugina o strică” (Matei 6, 19). Cultura modernă este caracterizată printr-o luptă aprigă pentru existenţă; Biserica trebuie să reamintească omului că „nu numai cu pâine va trăi, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4, 4). Cultura modernă este strădania Martei; Biserica trebuie să ne zidească după pilda Mariei (Luca 10, 38-42).
    Cultura modernă este cucerirea lumii; Biserica trebuie să-l înveţe pe om că la nimic nu-i va folosi de va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde (Matei 16, 26). Cultura modernă învaţă că materia, concretul, ceea ce se vede şi se atinge, este esenţa lumii şi a vieţii; Biserica trebuie să vestească din toate puterile sale că viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6, 25).
    Biserica trebuie să lupte pentru primatul spiritual, pentru a repune spiritul în drepturile sale. Cultura este materialistă; creştinismul are cu ce s-o înduhovnicească. Cultura este antropocentrică; creştinismul o readuce la Dumzeu, care este Creatorul creatorului culturii.

    Biserica nu se va lega, deci, de formele culturii, ci îi va judeca intenţiile, duhul, sensul, şi va încerca să le pună în aplicare pe ale sale. Nu va aboli cultura, ci o va împlini, aşa cum a împlinit Legea şi proorocii, aducându-i colectivul moralei creştine şi al concepţiei sale despre viaţă. Creştinismul va fi pentru cultură „sarea pământului, lumina lumii, făclia pusă în sfeşnic care luminează tuturor” (Matei 5, 13-15).
    Rolul civilizator al Bisericii a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte, în viaţa modernă, această valoare este răsturnată, călcată în picioare, discreditată, defăimată. Aceasta este cauza esenţială a tuturor relelor de care suferim. Biserica trebuie să restabilească ordinea morală, singura care permite omenirii să-şi păstreze neatinse instituţiile fundamentale, ca familia şi Statul. Ea trebuie să redreseze valoarea morală, şi este singura care o poate face; dacă nu, viaţa omenirii va fi ameninţată – şi este deja – de catastrofe morale şi sociale, al căror început a fost făcut la două extremităţi ale bătrânei noastre lumi civilizate.

    Aceste catastrofe, de a căror gravitate şi oroare sunt conştienţi toţi creştinii, ne obligă să reflectăm cu seriozitate asupra viitorului culturii, ca şi asupra celui al Bisericii. Trebuie reparate greşelile, dacă au fost făcute; trebuie făcut ceea ce nu a fost făcut. Trebuie ca Biserica să câştige şi să educe, copiii, tineretul, poporul. Trebuie să meargă să-i caute oriunde s-ar fi rătăcit şi să-i cheme la sânul său matern. Trebuie să-i pregătească în vederea bătăliilor care trebuie purtate împotriva răului şi să-şi alcătuiască în acelaşi timp cadrele marii sale oştiri de credincioşi, spirite de elită în toate domeniile vieţii, care să o poată sprijini efectiv în orice împrejurare şi în orice manifestare a vieţii civilizate: in ştiinţă, în artă, în literatură, în presă, în politică, în economie, pretutindeni. Aşa cum am spus, Biserica nu poate crea o ştiinţă, o tehnică, o industrie creştine; dar ea poate pregăti savanţi creştini, artişti creştini, scriitori creştini, inclusiv industriaşi creştini, comercianţi creştini, economişti creştini, funcţionari creştini. Prin toţi aceştia, Biserica va putea face duhul creştinismului să pătrundă în cultură, aşa cum, printr-o mulţime mereu crescândă de creştini practicanţi, va putea opune hoardelor barbare ale lui Antihrist o armată capabilă să reziste şi să învingă, să salveze morala şi cultura.

    Nu este cazul să insistăm aici asupra mijloacelor de care dispune Biserica pentru a creştina cultura şi pentru a o răspândi printre cei civilizaţi şi necivilizaţi. Aceasta este o problemă de misiune internă şi externă, care-şi găseşte soluţia cu ajutorul cultului, al şcolii, al literaturii, al presei, al cuvântului, al instituţiilor filantropice, cu ajutorul a tot ceea ce Biserica poate crea sau pune în slujba sa mântuitoare.
    Am considerat necesar să arăt poziţia sa de principiu şi de fapt în raport cu cultura şi atitudinea pe care Biserica o poate lua faţă de aceasta, spre binele culturii, cât şi spre binele Bisericii. Rezultă, deci, pentru a rezuma cele spuse şi a preciza punctul de vedere pe care l-am expus, ca religia şi cultura sunt două realităţi diferite, opozabile prin unele din tendinţele lor, dar acomodabile pe tărâmul vieţii, care trebuie slujită şi de religie şi de cultură, în vederea desăvârşirii morale a omului şi spre binele lui.

    Religia creştină vrea să-l transforme şi să-l mântuie pe om; cultura îi dezvoltă facultăţile şi vrea să-i asigure stăpânirea asupra pământului şi bunăstarea. Intre creştinism şi cultură raporturile necesare s-au stabilit încă de la începuturi. Creştinismul s-a răspândit într-o lume cultivată, a profitat de cultură şi a slujit-o la rândul său, scăpând-o de barbarie.
    Cultura antică a continuat de-a lungul Evului Mediu cu ajutorul Bisericii şi la adăpostul acesteia. Biserica este cea care a transfigurat-o şi a adaptat-o lumii creştine, sub influenţa creştinismului fiind elaborată cultura modernă, care a primit de la acesta (creştinismul) cele mai valoroase idei si instituţii ale sale.

    Insă, curentele istoriei moderne i-au deviat calea, indepărtând-o de Biserică, mama sa adoptivă. Prin tendinţele sale cele mai caracteristice, cultura modernă este în opoziţie cu aspiraţiile religioase şi morale ale creştinismului. Creştinii au de ce să se simtă răniţi şi neliniştiţi. Lumea civilizată are şi ea de ce să se neliniştească. Experienţa comunismului, nouă barbarie şi nou păgânism, este înspăimântătoare şi ameninţă atât religia, cât şi cultura. Pentru a se salva din dezastrul comun, Biserica şi cultura ar trebui să-şi dea mâna, să colaboreze, să se ajute reciproc. Alianţa lor este posibilă, ba este chiar necesară. Pentru aceasta Biserica trebuie să inţeleagă spiritul vremii, iar cultura trebuie să accepte corectivul creştinismului. Biserica nu poate îmbrăţişa interese şi scopuri străine esenţei şi misiunii sale. Nu poate ignora nici ceea ce o desparte, nici ceea ce o apropie de lumea modernă. Trebuie să-şi deschidă din nou calea către inima Omenirii rătăcitoare, să cucerească umanitatea, să-i cucerească pe intelectuali, să-şi formeze campionii şi eroii în vederea zilelor de posibil martiriu.

    Adevărata cultură, cultura sufletului, va avea mult de câştigat din aceasta. Creştinismul o postulează; el poate, in plus, să o promoveze şi să o consolideze printr-o transfuzie de Duh evanghelic, singurul care deţine principiile şi mijloacele mântuitoare, capabile să domolească suferinţele culturale ale unei lumi dezorientate, dezechilibrate. Nici legile, nici ştiinţa, nici instituţiile acestei lumi nu au soliditatea, nici prestigiul cuvântului lui Dumnezeu. Ele sunt opera omului şi a timpului. Biserica este opera lui Hristos, ea este aici pentru vecie. Ea depăşeşte oamenii şi veacurile, având de partea sa chezăşia unei stabilităţi fără de care nici măcar viaţa omenească nu ar fi cu putinţă.
     Cultura, în schimb, înaintează cu paşi repezi, ea se schimbă neîncetat, progresează cu timpul, este evolutivă, se îmbogăţeşte şi sărăceşte neîncetat, este mereu neîmplinită; ea se supune impulsului momentan, riscând chiar salturi periculoase, în timp ce Biserica este conservatoare, ea moderează evoluţia, stabilizează efectele pozitive, păstrează şi pune în valoare toate bunurile autentice ale omenirii. Prin stabilitatea sa, ea asigură continuitatea, care este o condiţie a vieţii istorice, o apără de schimbările bruşte sau arbitrare. Viaţa omenească nu se poate lăsa antrenată de curentul schimbărilor zilnice, ea are nevoie de un liman sigur. Creştinismul este cel care i-l oferă; el a primit de la Hristos „cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68).

    Acestea sunt adevărurile pe care Biserica trebuie să le facă înţelese lumii civilizate şi pe care lumea însăşi începe să le înţeleagă în faţa frământărilor care au ajuns să tulbure ordinea socială şi să răstoarne instituţiile fundamentale ale omenirii. Biserica trebuie să-i înveţe pe oameni că au întotdeauna nevoie de protecţia şi de îndrumarea sa.
   Prin cultură, omenirea s-a îndepărtat de Biserică şi caută chiar să se lipsească de ea. Emancipându-se de Biserică, ea s-a emancipat şi de Dumnezeu, desigur că nu fără urmări grave. Lumea modernă a încercat să-şi creeze în cultura sa, un nou turn Babei, o nouă sfidare adresată lui Dumnezeu. Se refugiază acolo, îşi caută adăpost, crede că şi-a ridicat casă stabilă şi sigură pe pământ. Din nefericire, noul turn nu poate nici el să apere omenirea de potop. Popoarele, clasele sociale, indivizii, îşi dispută tot mai acerb cât mai mult loc, cât mai multă pâine. Oamenii civilizaţi se omoară între ei în numele culturii lor şi cu armele oferite de aceasta. In loc de potop, turnul este ameninţat de foc, focul războaielor şi al revoluţiilor. Turnul culturii se clatină deja şi-i poate îngropa sub ruinele sale pe cei care l-au ridicat.

   Biserica trebuie să salveze în corabia sa tot ceea ce poate fi salvat, dar nu legându-se de principiile trecătoare ale acestei lumi, ci vâslind cu nădejde către limanul mântuirii, acolo unde Hristos veghează asupra destinului spiritual al omenirii. Biserica trebuie să ajute cultura, desigur, dar fără să prejudicieze astfel creştinismul. Trebuie să-i amintească omului că, deşi cultura caută să-i asigure stăpânirea asupra pământului, acesta îi aparţine totuşi lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care i l-a dăruit omului, făptura Sa. Intr-un cuvânt, Biserica trebuie să readucă cultura către Dumnezeu, să facă din ea un omagiu adus Creatorului şi Mântuitorului omenirii. Este datoria oricărei Biserici demne de misiunea sa socială.

    In încheiere, trebuie să spun câteva cuvinte despre Biserica Ortodoxă. Mulţi o judecă, acuzând-o că nu a jucat un rol deosebit în istoria culturii. Ori, aceasta înseamnă să nu-i cunoşti trecutul, activitatea şi influenţa avută în Răsărit. Desigur, Biserica Ortodoxă nu s-a aflat în situaţia Bisericii romane, care a trebuit să preia in Apus moştenirea Imperiului roman, dar opera sa culturală nu este câtuşi de puţin neglijabilă. Intr-un anumit sens, Biserica Ortodoxă a făcut mai mult pentru credincioşii săi decât Biserica Romei însăşi. Ea a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi mai venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică virtuţi şi moravuri care sunt zestrea oricărui popor ortodox. Consider că se poate afirma, că nici o altă Biserică nu a făcut atât de mult pentru cultura naţională a poporului şi mai ales nu a dezvoltat în asemenea măsură simţul milosteniei şi al iubirii creştine ca Biserica Ortodoxă. Dacă ţinem seama de rolul jucat de Biserica Ortodoxă în sânul popoarelor care timp de mai multe secole au fost lipsite de organizare statală, trebuie să recunoaştem că îşi merită pe deplin numele de maică a acestor popoare şi a culturii acestora care, până în sec. XIX, a fost o cultură medievală, bisericească şi monastică, plină de credinţă şi de armonie.

    Din păcate, civilizaţia apuseană adoptată de popoarele noastre ortodoxe, le-a adus, o dată cu binefacerile sale, şi idei nereligioase şi prejudecăţi anticlericale. Sunt mulţi pe la noi care au învăţat să repete că Biserica este o instituţie inutila. Spiritul laic şi francmasonic, care se face resimţit in unele cercuri influente, vine să întărească această concepţie nedreaptă şi periculoasă. Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie politică, socială şi culturală diferită de cea a Bisericilor apusene, Ea nu a aprins ruguri, nu a condamnat oameni de ştiinţă, nu a manevrat puterea lumească, nu a profanat Evanghelia şi altarele, nu a pus religia la dispoziţia stâpânitorilor politici. Desigur, a avut şi ea slăbiciunile ei, dar a fost pe nedrept condamnată pentru greşelile altora. Şi se face o mare eroare când se reproşează Bisericii Ortodoxe lipsa de cultură a popoarelor ei. Toţi cei care cunosc istoria politică a Răsăritului, recunosc că Biserica Ortodoxă a fost o instituţie providenţială pentru popoarele sale.

    Locul pe care îl ocupă în sânul acestor popoare continuă să-i asigure avantajele morale care să-i permită să lucreze cu succes pentru cultura maselor. Trebuie să profite de acest lucru, înainte de a pierde cârma poporului sub influenţa ideilor nesănătoase importante de aiurea şi care caută să-i dispute sufletul poporului. Ea trebuie să reziste în vâltoarea crizei, cu convingerea că acestui popor i-a fost şi pedagog şi îndrumător în zilele tulburi ale trecutului său. Nu este, evident, obligată să-l înveţe ştiinţele, tehnica, înalta cultură intelectuală, dar trebuie cu atât mai mult să făurească moravurile, să cultive sufletul şi să lucreze astfel pentru sănătatea culturii, care este moralitatea.
    Biserica Ortodoxă a făcut toate acestea cu multă demnitate în trecut. O va putea face şi pe viitor, având certitudinea că nici toată cultura lumii nu i-ar putea insufla sufletului omenesc ceea ce-i poate ea insufla prin cuvântul lui Hristos şi prin pilda unei vieţi morale demne de a fi admirată şi imitată, aşa cum a fost pentru păgânii de odinioară.
    Indeosebi prin prestigiul şi prin influenţa sa morală, Biserica va putea întotdeauna să lucreze pentru cultură. Trăind ca nişte adevăraţi creştini, fiii Bisericii vor putea transfigura din nou lumea civilizată şi necivilizată şi vor putea mântui astfel sufletul culturii, adică cultura sufletului.

    Vechii creştini, strămoşii noştri, aveau conştiinţa de a fi în lume, altceva decât lumea. Ei afirmau chiar că ceea ce este sufletul pentru trup este creştinismul pentru lume (Epistola către Diognet, cap. VI). Există o pagină din Epistola către Diognet care este, în această privinţă, de o frumuseţe şi de o claritate absolut caracteristică şi instructivă. Dacă ar trebui să recomand Bisericii un program cultural, mi-aş îngădui să mă refer la această pagină.  
    Rezultă de aici că o mai bună cultură necesită o omenire mai bună. Aici se află soluţia problemei noastre „Biserica şi cultura”: să aplicăm Evanghelia lui Hristos la toate aspectele vieţii omeneşti, să-l convertim pe om la creştinism.

    „Deci – cum spune Sfântul Apostol Pavel – dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni 5, 17).

(Prof.Dr.Teodor M.Popescu)
Traducere din limba franceză, de MARIA ALEXANDRESCU

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Crearea ingerilor

Articol interesat..

Crearea ingerilor

            Dumnezeu Creatorul a facut mai intai lumea ingerilor, a duhurilor slujitoare[1] ca sa slujeasca voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti ingerii au fost creati de Dumnezeu in acelasi timp.

            Scopurile principale pentru care au fost creati ingerii care formeaza lumea nevazuta sunt: pentru a-L slavi pe Dumnezeu[2]; pentru a implini voia lui Dumnezeu cea Sfanta (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni sa se mantuiasca (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor dupa moartea trupeasca si a le duce in Rai (Lc. .16,22).

            Sfanta Scriptura ne spune ca sunt noua cete ingeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avuta de Sfantul Apostol Pavel. Sfantul Dionisie Areopagitul, in cartea sa „Despre ierarhia cereasca” spune ca cetele ingeresti se impart in trei grupe triadice:

1. prima grupa triadica ingereasca: serafimii, heruvimii si tronurile;

2. a doua grupa triadica ingereasca: domniile, stapaniile si puterile;

3. a treia grupa triadica ingereasca: ingerii, arhanghelii si incepatoriile.

            Dumnezeu isi descopera vointa Sa la ingerii din ceata superioara, iar acestia, la randul lor, o comunica celorlalti ingeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmeaza in ordine descendenta, de la serafim la inger si fiecare ierarhie ulterioara este consacrata numai cu acele cunostinte, pe care este capabila sa le cuprinda la nivelul respectiv al dezvoltarii spirituale.

            Cuvantul „inger” inseamna sol sau trimis. Ingerii au capatat acest nume datorita slujirii lor, indreptata de la Atotmilostivul Dumnezeu catre mantuirea oamenilor. Sfantul Apostol Pavel ne spune: „Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise sa slujeasca pentru cei ce vor mosteni mantuirea?” (Evrei 1,14). Sfantul Grigorie Teologul precizeaza: „Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea fireasca, dar si in virtutea harului imbelsugat se deplaseaza ca gandul peste tot. Si, pretutindeni, sunt alaturi de fiecare, atat datorita iutimii cu care isi indeplinesc slujirea, cat si datorita subtilitatii esentei lor. Crearea ingerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7). Sfantul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: „Ingerii au fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai tarziu omul„. Iar Sfantul Ignatie Brianceaninov ne asigura ca: „Chipul dumnezeiesc la ingeri si la om, consta in intelegerea din care emana duhul, ce ajuta gandul si-l insufleteste. Acest chip este asemenea prototipului si este nevazut, asa cum nevazut este si la oameni. El conduce intreaga faptura a ingerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile sa slaveasca in imnuri pe Dumnezeu, fapturi limitate in timp si in spatiu si ca urmare au o infatisare proprie”.

            Sfantul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: „Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsa aflam ca nu putem cunoaste exact numarul ingerilor: „Si era numarul ingerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii” (Apocalipsa 5,11).

            Fara a cunoste exact firea ingerilor, putem insa sa fim siguri ca, ingerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumina, care raspandesc stralucirea dumnezeiasca. Cand, insa, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arata si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, pastrandu-si insusirile suprafiresti.

 

Cand au aparut diavolii?

            Lucifer, fiind inger de lumina si capetenia celei de a doua trepte ingeresti, in loc sa progreseze in sfintenie, s-a mandrit, voind sa fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14, 14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfant si astfel s-a transformat in diavol (Luca 10,18). Impreuna cu el au cazut si ingerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).

            Domnul nostru Iisus Hristos ne arata caderea ingerilor: „Am vazut pe satana, cazand ca un fulger din Cer …” (Luca 10,18). Sfantul Apostol Pavel scrie ca ingerii razvratiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi in Iad, pana in ziua in care vor fi judecati pentru pacatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: „Dumnezeu, n-a crutat pe ingerii care au pacatuit, ci legandu-i cu legaturile intunericului in Iad, i-a dat sa fie paziti, pana la judecata” (2 Ptr. 2,4). Sfantul Apostol Iuda ne spune ca razvratirea acestor ingeri care nu au vrut sa ramana in starea lor, ci au dorit sa fie in locul lui Dumnezeu, a fost pedepsita astfel: „pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare, in intuneric, in lanturile vesnice, spre ziua judecatii celei mari” (Iuda 6).

            Diavolii au insusirile ingerilor, cu diferenta ca, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au ramas in starea lor de sfintenie si bunatate, ci au cazut fara de intoarcere, in intunericul mandriei si vicleniei. Asadar, intaiul vinovat de pacat si intemeietor al rautatilor este diavolul: … pentru ca, de la inceput diavolul pacatuieste” (1 Ioan 3,8).     El a pacatuit, nu pentru ca asa i-ar fi fost firea, sau ca ar fi primit inclinatia spre pacat, pentru ca in acest caz, vina ar fi cazut pe Dumnezeu. Dimpotriva, fiind creat de Dumnezeu bun, el insusi, prin propria vointa, s-a facut diavol, adica clevetitor, vrajmas, mincinos si defaimator.

            Sfantul prooroc Iezechiel spune: … tu erai pecetea desavarsirii, deplinatatea ihtelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat in Eden, in gradina lui Dumnezeu„; „fost-ai fara prihana in caile tale, din ziua facerii tale si pana s-a incuibat in tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).

            Decisiv, raul nu ti-a fost dat tie din afara, ci tu insuti l-ai zamislit. Sfantul Antonie cel Mare ne invata scopul principal al lucrarii diavolesti pe pamant: „Diavolii se numesc asa, nu pentru ca asa s-au facut sau pentru ca Dumnezeu i-ar fi facut rai, ci pentru ca au cazut din intelepciunea cereasca, (mandrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, incercand sa impiedice urcarea noastra la Cer, locul de unde au cazut ei„.

            Oamenii, avand trup si suflet, pot sa treaca de la placerea trupeasca la cea sufleteasca. Diavolii insa sunt lipsiti de aceasta posibilitate, pentru ca in ei binele firesc a fost nimicit prin caderea si pierderea harului dumnezeiesc: La oameni, binele este amestecat cu raul, dar la demoni, precumpaneste si actioneaza numai raul.

Pacatul lor cel mai mare este ura neinfricata fata de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fata de Dumnezeu, fireasca tuturor fapturilor, intr-o impotrivire si intr-o vrajba neincetata. De aceea, caderea lor este fara de intoarcere.

            Ei isi gasesc placerea in tot felul de pacate, se complac mereu in rele, trecand de la un pacat la altul. Neputand savarsi pacate trupesti, ei pacatuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale carnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decat la oameni.

            Demonii nu pot face nimic rau Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricaror influente de afara, din partea fapturilor. De aceea, demonii si-au indreptat toata rautatea lor, impotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mainilor Sale. Demonii, stiind ca Dumnezeu isi iubeste faptura sa, cauta sa dauneze cat mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, avand in sine principiul tuturor relelor, cauta sa-i atraga pe oameni, sa-i faca robii lor, pentru a-i duce la pierzarea vesnica razbunandu-se astfel, impotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rau care desparte pe om de Dumnezeu si inspira ura, perfidie si minciuna intre oameni. Ispititor (Matei 4,3), stapanitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).

            In Vechiul Testament, diavolul este duhul rautatii, de a carui fiinta tine insasi pacatul, zavistia si minciuna. Pentru ca El, de la inceput a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. „Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tata al minciunii” (Ioan 8,44).

            Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe spun ca locul diavolilor cazuti din ceata a doua ingereasca se va completa cu sfinti, preoti si calugari, dupa care lumea se va sfarsi, datorita pacatelor oamenilor.

            Libertatea vrajmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mantuiesc si, de aceea, ii ataca pe oameni asa de tare, ca sa traga cat mai multe suflete in Iad.

            Daca sufletul omului, dupa moartea trupului, ajunge in Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana in iad, deoarece nu si-a indeplinit misiunea incredintata. Daca sufletul omului ajunge in Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca sa-l ispiteasca. O alta cauza pentru care diavolul lupta asa de tare pe oameni este si dorinta de razbunare impotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru il poate realiza, prin osandirea cat mai multor suflete in Iad.

 

Diavolul – ucigas de oameni

            Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie au numit in felurite moduri pe diavoli: „Duca-se pe pustie„, „intunecatul„, „stapanitorul mortii” (Evrei 2, 14), „potrivnicul„, „mincinos si tata al minciunii” (Ioan 8, 44), „cel viclean” (Matei 13, 19), „uratorul binelui„, „inselator„, „siret„, „vrajmas„, „ucigas„, „leu care racneste„, „balaur„, „Belzebut” s.a. In toate aceste numiri, caracteristicile sunt rautatea si vrajmasia, dirijate impotriva oamenilor.

            Diavolul urmareste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

 

Cum arata diavolii

            Ingerii au chip si infatisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul si infatisarea omului exterior in trupul sau.

            Sfantul Ignatie Brianceaninov spune ca sufletele ingerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe cand trupurile oamenilor sunt materiale, pamantesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gura, degete, maini, picioare. Intr-un cuvant, o asemanare deplina cu a omului in trupul sau. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc stralucesc pe figurile sfintilor ingeri.

            Chipul demonilor este intunecat si hidos, asa cum l-a vazut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea in ei a binelui, prin zamislirea si dezvoltarea in ei a rautatilor. Aceasta a lasat amprenta si pe aspectul exterior.

            De aceea Sfanta Scriptura ii numeste „fiare„, iar pe capetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apocalipsa 12,9).

            Din Sfanta Scriptura aflam ca demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: vaz, auz, miros, pipait, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).

            In cartea Sfantului Prooroc Daniel aflam cum ingerul l-a adus pe proorocul Avacum intr-un loc indepartat, ca acesta sa dea hrana proorocului Daniel, care se afla in groapa cu lei (Istoria omorarii balaurului – 1, 41). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid in spatiu, de a „teleporta” materia, cat si pe oameni.

            In Sfanta Evanghelie de la Matei aflam ca diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus in Sfanta Cetate si L-a pus pe aripa templului. Dupa aceea, L-a dus pe un munte foarte inalt (Matei 4,11). In viata Sfantului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie calatoria pe care a facut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si inapoi timp de 3 ore. Este o dovada ca viteza demonului este mare, dar nu infinita (instantanee).

            Demonii, asemenea ingerilor, au capacitatea sa faca schimbari uimitoare in lumea materiala. In cartea lui Iov (1, 13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe pastori. Tot aici aflam ca, in urma actiunii unui duh necurat, a venit un vant puternic si a prabusit casa in care se adunasera fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte barbati cu care fusese maritata, rand pe rand, Sara (Tobit 3,8).

            Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe insusiri ale ingerilor, sunt descrise in Cartea Judecatorilor (6,21). Ingerul s-a aratat viitorului judecator izraelit Ghedeon si cand acesta i-a pregatit darul, „ingerul Domnului, intinzandu-si varful toiagului ce-l avea in mana, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatra si a mistuit carena si azimile; ingerul Domnului s-a facut nevazut de la ochii lui” (Judecatori 6,21).

            Observam ca duhurile imateriale au fost create de la inceput dintr-o substanta mai subtila decat omul si au fost inzestrate de la inceput cu forte care le ingaduie sa exercite o influenta puternica asupra lumii materiale. In afara de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stapanesc mijloace care le dau posibilitatea sa influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le poseda duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizeaza si distrug.

 

Unde se afla duhurile necurate?

            Demonii se gasesc in vazduh, adica in spatiul de sub cer, pe suprafata pamantului si in iad. „Intinderea dintre cer si pamant, tot abisul pe care il vedem cu ochii, vazduhul, pamantul, servesc drept salasluire duhurilor necurate, alungate din Cer” (Sf. Ignatie Briancianinov).

            In Cartea lui Iov, satana este infatisat ca ratacind pe intinderea nemarginita a pamantului. El cutreiera pamantul „dand tarcoale, chinuit fiind de o ura neincetata fata de neamul omenesc” (Iov 1,7).

            Sfantul Apostol Pavel numeste pe demoni „duhurile rautatii, care sunt in vazduhuri” (Efes 6,12), iar pe capetenia lor – „stapanul vazduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra in oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

            Demonii traiesc in ape, iar acest lucru il stim din invatatura Bisericii Ortodoxe, care in rugaciunile sale de sfintire a apei roaga pe Dumnezeu sa curete apa de posibila prezenta acolo a duhurilor necurate.

            Parintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune ca aceste locuri se gasesc in afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se afla intr-un spatiu de o alta natura, care incepe nemijlocit de aici, dar se intinde ca si cum ar fi in alta dimensiune.

            In timpurile noastre, satana, capetenia demonilor, se afla in Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest salas al satanei: „Si acum tu cobori in Iad, in cele mai de jos ale pamantului” (Isaia 4,15). Cele prezise s-au implinit odata cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pamant, care l-a legat pe satana pentru toata perioada dintre cele doua veniri pe pamant ale Sale: „l-a runcat in adanc si l-a inchis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pamant: „Satana va fi dezlegat din inchisoarea lui (din Iad) si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele 4 unghiuri ale pamantului” (Apoc. 20,7).

            Din vietile Sfintilor aflam ca mai marele demonilor se afla in Iad, iar la suprafata pamantului si in vazduh se afla diavolii condusi de capeteniile lor, adica de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboara in Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor savarsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pamant si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stapanul lor.

            Dupa caderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omeneasca a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apara de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra in mintea omului si de a-i insufla ganduri pacatoase. Demonii pot sa intre in oameni cu toata esenta lor volatila. Demonul care intra in acest fel in om nu se amesteca cu sufletul, ci traieste in trupul oamului, posedand in chip fortat sufletul si trupul. Datorita imaterialitatii si subtilitatii lor, demonii pot intra intr-un numar foarte mare in om (Luca 8,30).

            Sfantul Grigorie Teologul spune ca: „Diavolul nu poate pune stapanire pe noi in intregime, prin nici un fel de mijloace. Daca stapaneste puternic unii oameni, acest lucru se datoreaza faptului ca acestia s-au lasat stapaniti de ei, de voie buna, fara sa se impotriveasca” (Iacob 4,7). Deci instalarea directa a duhului necurat in om se face numai cu ingaduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfranate si usuratice a celui pacatos. Sunt insa si cazuri in care oamenii de buna voie se leapada de Hristos si in cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age…). In alte situatii, Dumnezeu ingaduie diavolilor sa se salasluiasca si sa lupte pe oameni, pentru ca acestia sa se roage mai mult si din cauza suferintelor sa nu mai pacatuiasca. De remarcat este si faptul ca cel mai des se intalneste nu instalarea diavolului in om (indracirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului sau vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii ca a intrat satana in Iuda nu se interpreteaza ca Iuda s-ar fi indracit. Sfantul Apostol Ioan spune ca: 1. Satana a patruns mai intai in sufletul ucenicului, datorita lacomiei acestuia de bani (Ioan 12,6); 2. Dupa aceasta a pus stapanire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urma a intrat satana desavarsit in el (Ioan 13,27).

            Aici avem un exemplu graitor de posedare treptata de catre diavol a sufletului pacatos, datorita pasiunii crescande a acestuia pentru bani, bautura, desfranare si celelalte pacate. Duhul necurat se poate infatisa sub chip prefacut, intinzand o cursa sau alta. El reprezinta fie raul evident, fie ca se transforma in inger luminos, luand chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.

            Prea bunul Dumnezeu nu ingaduie diavolilor ca sa lupte pe oameni peste puterile lor, ci in aceste lupte ii da omului putere ca sa poata birui. Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care este intemeietorul virtutilor, da putere crestinilor care se lupta cu diavolii si in acelasi timp smereste mania inversunata a duhurilor necurate, care, fara ingaduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul incearca sa influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actioneaza duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a vazut limpede ca demonii, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pot sa ucida pe oameni sau sa abata asupra lor diferite boli si sa intre in ei, adica sa le stapaneasca trupul (Iov 1, 13-19)

 

Cum ispitesc diavolii pe oameni

            Diavolii si-au dezlantuit toata mania lor asupra oamenilor care sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, plamada mainilor Sale. Toate eforturile lor sunt indreptate pentru a duce cat mai multe suflete omenesti in Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

            Diavolul, amagind pe Adam prin Eva, a facut sa i se ia slava cu care Dumnezeu il acoperea. Si, astfel, Adam s-a vazut gol (trupeste) cu toata uratenia lui, pe care mai inainte nu o vedea, intrucat cugetul lui se desfata de frumusetile cele ceresti. De fapt, dupa caderea sa din har, cugetarile lui s-au facut pamantesti si tindeau in jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al pacatului. De atunci, in jurul inimii omului roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa mintea sa creada sau sa iubeasca pe Dumnezeu si nici sa implineasca voia Lui Sfanta.

            Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfantul Diadoh al Foticeii spune: „Din Dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii aflam ca inainte de Sfantul Botez, Harul lui Dumnezeu indeamna sufletul spre fapte bune din afara, iar satana foieste in adancurile inimii, ascuns in ganduri” (Psalm 63,6-7).

            In momentul in care ne-am renascut prin Sfantul Botez, diavolul lucreaza din afara, iar harul lui Dumnezeu, din inima. In inima omului se savarseste razboiul satanei, care fiind nevazut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfantul Botez diavolul este scos afara din suflet, dar i se ingaduie sa lucreze asupra lui prin trup.

            Cand Harul Dumnezeiesc paraseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi in adancul inimii, neingaduind deloc sufletului sa caute spre dorinta binelui. Iar cand, prin rugaciune, Harul lui Dumnezeu patrunde in minte, diavolii se strecoara ca niste nori intunecosi prin portile inimii, spre patimile pacatului. Deci, dupa Botezul crestin, diavolii petrec imprejurul inimii crestinului, lucru pe care vrajmasii mantuirii noastre nu vor sa fie stiut de oameni, ca nu cumva sa se intrarmeze impotriva lor cu postuli, rugaciunea si Sfintele Taine.

            Astfel, diavolul ramanand in exterior seduce pe om cu mandria, slava desarta si mai ales cu senzualitatea, cu ingaduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la incercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, implineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).

            Exista, in cei care se indulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri patimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc salasluit in insasi simtirea celui luptat de desfranare. Acesta simte arderea dureroasa a trupului, ca si cum ar fi intr-un cuptor de foc. Acest lucru il face sa nu se teama de Dumnezeu, sa dispretuiasca aducerea aminte de chinurile iadului, sa fie nepasator fata de Biserica si rugaciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfranarii. Persoanele care isi imagineaza si viseaza des ca fac pacatul desfranarii pot ajunge dupa o perioada de timp sa desfraneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfranarii la barbati, in timp ce acestia dorm, pentru a-i starni spre desfranare.

            Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Cand duhul necurat iese din om (prin Sfantul Botez, Sfanta Impartasanie si celelalte Sfinte Taine) umbla prin locuri fara de apa, cautand odihna … Daca insa crestinul face din nou pacate de moarte, el rastigneste a doua oara pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se afla in inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neafland odihna, zice: „Ma voi intoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o afla maturata si impodobita. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo. Si se fac cele de pe unna ale omului acestuia, mai rele decat cele dintai” (Matei 12,45).

            Si astfel devine crestinul indracit, chinuit de diavoli, facand pacate din ce in ce mai mari (betie, desfranare, hula, avorturi …).

            Toatã lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcã ei sunt izvorul a toatã rãutatea si mai ales cei care fac rãul. DiaVolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rãu, cât trãim în aceastã viatã pãmânteascã. Diavolii au atâta putere asupra noastrã, câtã le dãm noi.

            Dupã cãderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot sã vorbeascã sufletului omenesc prin gândurile pãcãtoase. Demonii ne îndeamnã prin gânduri la pãcate, dar nu ne pot obliga sã pãcãtuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflã.

            Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiascã a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce sã facã, ci vede ce face Dumnezeu ca sã ne mântuiascã si se sileste sã facã cele contrare, ca sã ne piardã. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii – fãrãdelegea, împotriva virtutilor – patimile si pãcatele, împotriva credintei – necredinta, hula si erezia.

            Toti diavolii se luptã sã întunece mintea noastrã prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni sã sãvârseascã lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face

            Când mintea se lumineazã de darul Sfântului Duh, oamenii se rusineazã de cele fãcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Pãrinti ne învatã sã nu actionãm niciodatã când mintea noastrã este întunecatã de pofte, mânie si mândrie.

            Viclenii diavoli ne rãzboiesc cu încercãrile pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie sã spunem, fie sã facem ceva necuvenit, iar dacã nu reusesc ne îndeamnã sã aducem multumire plinã de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru cã le socotim mici, sã le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie sã pãcãtuim, fie sã judecãm pe cei care pãcãtuiesc.

            Pe cei ce nu au cunoscut pãcatul, viclenii diavoli îi îndeamnã sã facã numai o încercare si apoi sã înceteze. Pe cei care au pãcãtuit,îi rãzboieste cu amintirea pãcatului, pentru a cãdea iarãsi. Diavolul slavei desarte poate transmite unui frate gânduri pe care sã le descopere apoi altui frate, iar acesta sã spunã apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând cã este vãzãtor cu duhul (diavolesc).

            Demonii stiind cã oamenii iubesc adevãrul, se îmbracã în haina dreptãtii si astfel toarnã prin gânduri otravã în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

            Demonii stiind cã oamenii iubesc adevãrul, se îmbracã în haina dreptãtii si astfel toarnã prin gânduri otravã în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

            Satana se strãduieste sã ne facã sã credem cã tot ce ne învatã el este bine. Ne sopteste la ureche: „Nu vezi cã ai dreptate? Te-a jignit! Rãzbunã-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, fãcându-te sã te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întãreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stãpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te rãzbuni. Diavolul mândriei înaltã pe om pânã la Cer si de acolo îl aruncã în fundul Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumã la diversele moduri în care oamenii s-au lãudat cu lucrãrile lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui. Vicleanul diavol învatã pe oameni sã mintã cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viatã. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama cã mint si cã sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale. Existã diavoli necurati care ne sfãtuiesc nu numai sã facem pãcate, ci sã facem pãrtasi si pe altii la sãvârsirea rãului, ca sã ne pricinuiascã o si mai mare osândã. Multi oameni se bucurã când îsi asociazã si pe alti oameni la pãcatele lor. Parcã le justificã, le micsoreazã si le dã curaj.

            Ispititorul diavol cautã sã transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugãtoare pentru suflet. Astfel, puterea seminalã care se aflã în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbã spre desfrânare. Puterea mânioasã pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.

            In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie sã spunem rugãciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: „Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã”; „Prea Sfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii Pãrinti spun cã atunci când suntem mâniosi, dacã ne certãm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacã ne vom lupta cu diavolii prin rugãciune, împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

            Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnã sã râvnim pãcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrãjmasul diavol ne-o schimbã spre poftirea acestei lumi pãcãtoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformã în bucuria si plãcerea pãcatelor.

            Traditia noastrã crestinã spune cã diavolul dispune de multe posibilitãti de înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate sã ne captiveze sub influenta citirii unei cãrti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucreazã asupra mintii noastre, soptind: „Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfãtui cu altii, sã nu mergi la Bisericã...”

            Este un sfãtuitor care ne asigurã întotdeauna cã ne vrea binele. Ne stimuleazã plãcerile lumesti si ale pãcatelor, ale celor care se obtin prin muncã necinstitã si înselãciune. Printre altele ne prezintã rãul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnã la bine, o face cu scopuri rele.

            Vicleanul diavol jubileazã numai atunci când însealã pe cineva, când oamenii iau de bun si adevãrat ceea ce este fals si minciunã. Multora, suprafata faptei li se pare bunã. Naivii se înduioseazã. Face si bine, dar aranjeazã sã iasã rãu. Te îndeamnã sã mãnânci peste mãsurã ca sã te îmbolnãvesti, îti spune sã bei ca sã te îmbeti, îti atâtã drepturile ca sã-ti pierzi mãsura si sã te rãzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru a-ti dezlãntui ura, te îmbie la logicã pentru a-ti stimula încãpãtânarea.

            Ii place sã convingã, când însealã. Din gura lui argumentele curg în cascadã. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trãieste în robia pãcatelor, vrãjmasul diavol se sileste sã-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocãintã. Cu uneltiri dinainte pregãtite si cu prilejurile pe care le are, îl face sã cadã în aceleasi pãcate sau în pãca-te mai mari.

            Pe cei care îsi dau seama de viata pãcãtoasã pe care o trãiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amãgeste cu aceastã armã: „Nu te îndrepta astãzi, ci lasã pe mâine spovedania. Ai sã te spovedesti în postul celãlalt. Doar nu ai sã mori astãzi„.

            Nu lãsati pe mâine îndreptarea voastrã, pentru cã nu stiti clipa când veti pleca din aceastã lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune sã facã nevointã peste mãsurã, aruncându-i în pãcatul mândriei. Celui bolnav, care suferã cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacã ar fi fost sãnãtos si prin aceste cugete îl face pe crestin sã-si piardã rãbdarea si chiar sã cârteascã împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.

            De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scripturã pentru a pãcãtui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbinã, cel care pune sã se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupãri etnice, partide politice, armate cu armate.

            Demonii sunt cei care organizeazã, prin gândurile insuflate, împotrivirea pãrtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintã de rãzbunare împotriva lui Dumnezeu, cautã sã ne piardã si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptã cu rãzboiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datoritã raritãtii lucrurilor, diavolii cautã sã-i surpe cu gândurile.

            Vrãjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune cã Dumnezeu este iubitor de oameni si dã iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturalã si necesarã. Dupã ce am sãvârsit fapta, ne scufundã în deznãdejde, spunându-ne cã Dumnezeu este drept judecãtor si fãrã de milã.

            Un alt scop al lor este sã ne murdãreascã în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se aseazã în stomac si nu lasã pe om sã se sature, chiar dacã ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scãrarul).

            Cel mai mult se strãduiesc diavolii, duminica si în timpul sãrbãtorilor religioase, sã facã pe crestini ca sã nu meargã la Sfânta Bisericã. De cu searã îi pune sã meargã la petreceri, sã se uite la filme pornografice, sã aibã legãturi trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dã dureri de cap si obosealã ca sã nu poatã merge la Bisericã. Pe unii îi pune sã facã mâncare, sã plece la cumpãrãturi, la meci sau sã se închine la televizor. Pe cei care prãznuiesc ziua onomasticã îi conduce la cârciumã, ca sã se îmbete, apoi îi pune la ceartã si omor.

            Diavolul sopteste la urechea bãrbatilor sã-si tundã pãrul si sã-si radã barba, iar la femei sã se fardeze, sã-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânãrii. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste sã se îmbrace dupã modã, mereu cu altfel de haine, sã-si cumpere altã mobilã, altã casã si altã masinã. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca sã facã avorturi, spunându-le cã fãtul avortat nu este om si deci nu au pãcate de moarte.

            Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca sã nu facã milostenie, si de multe ori îi pune sã rãpeascã si putina agonisealã a celor sãraci. Intunecatul diavol te îndeamnã sã furi si te acoperã cu acoperãmântul lui, spunându-ti cã nu te vede nimeni.

            Satana sopteste la urechile crestinilor sã nu facã cruce când trec pe lângã Sfânta Bisericã. Vrajmasul mântuirii noastre ne dã griji si ocupatii ca sã întârziem la slujbele Sfintei Biserici, sã plecãm mai devreme, sã nu ne închinãm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, sã nu sãrutãm mâna preotului, sã nu plãtim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, sã stãm de vorbã cu alti credinciosi în timpul slujbei, sã vorbim de rãu pe preoti, sã clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate sã facem pãcatele, iar dupã ce le-am fãcut, ne stã în fatã cu rusinea, ca sã nu le mãrturisim la duhovnic. Când pãcatul este mare, ne transmite gânduri de deznãdejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune sã ascundem pãcatele cele mari si sã dãm vina pe altii.

            Cel mai mult luptã diavolii pe crestini când se roagã. Orice crestin când se roagã poate observa cu mintea pe diavol, care cautã sã-l întrerupã, rãtãcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate pãcatele pe care le-a fãcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza pãcatelor nu pot spune nici mãcar o scurtã rugãciune si nici sã se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împãrtãsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintã, ne spune cã ne putem îmbolnãvi împãrtãsindu-ne cu aceeasi linguritã. Dar oare s-a îmbolnãvit cineva când s-a împãrtãsit sau a sãrutat Sfintele Icoane?

            Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se sãvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni sã huleascã pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Existã si un înainte mergãtor al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndatã ce ne sculãm din somn si ne întineazã primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie sã ne însemnãm cu Sfânta Cruce si sã ne rugãm. Necuratul diavol are obiceiul sã ne sãgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca sã dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptã ca sã nu ne rugãm când ne trezim din somn sau când ne culcãm, înainte si dupã masã, sau sã nu împlinim tot canonul de rugãciune, post si milostenie. El ne rãpeste stihurile din gurã si ne adoarme în timpul rugãciunii.

            Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor sã nu asculte de pãrinti si educatori, sã nu învete, sã fugã de la scoalã si de acasã, iar în cazul cel mai grav sã se sinucidã (pentru a se rãzbuna pe pãrinti). Vrãjmasul mãntuirii noastre spune celor slabi în credintã sã meargã la vrãjitoare, descântãtoare si ghicitoare. Acolo sãvârsesc false minuni cu puterea lor diavoleascã (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învatã pe oameni sã facã pãcate împotriva firii: malahie, sodomie…

            Diavolii pãtrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stãpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin pãcatele de moarte sãvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fãrã apãrare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru pãcatele pãrintilor, diavolii se sãlãsluiesc în copii.

            In afarã de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorialã si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: „Când demonul cel zavistic nu izbuteste sã punã în miscare mintea omului, el actioneazã atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele sã aprindã atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri pãcãtoase”. Actionând asupra trupului, demonul rãscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, cãreia necuratul duh, trimis de un mare vrãjitor, i-a dezlãntuit simturile senzualitãtii si voluptãtii. Dar demonul a fost alungat prin rugãciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

            Deci, diavolii ne insuflã diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate sã le deosebeascã si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stãpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplã atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice. Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unitã cu diavolii, încât nu mai ascultã de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, dupã cuvintele pe care le vorbim, dupã gesturile pe care le facem. (Dupã cum mergem, dupã cum privim, dupã cum vorbim, demonii pot sã cunoascã starea noastrã sufleteascã lãuntricã).

            De asemenea, dupã cum primim gândurile pãcãtoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste pãcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugãciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii cautã sã ne întunece mintea noastrã cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre pãcate, ne învatã Evagrie monahul.

            Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru cã acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insã el ne ghiceste gândurile dupã gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede cã cineva priveste cu patimã la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndatã îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.

            Rãzboiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât rãzboiul cu lucrurile. Pentru cã rãzboiul cu lucrurile are trebuintã de timp, loc si iscusintã. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugãciunea curatã, din care pricinã s-a rânduit sã se facã neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugãciunea ajutatã de harul lui Dumnezeu întãreste mintea pentru luptã, ca una ce poate sã lupte fãrã trup.

            In afarã de aceasta, diavolii pot transmite energie pãcãtoasã omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei pãcãtoase a omului, energie eliminatã de om în procesul desfãtãrii vicioase. Sfântul Ioan Scãrarul spune cã diavolii nu se bucurã de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânãrii. Sfântul Ioan Damaschinul spune cã îngerii „contemplã pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.

            Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilã, pot cãpãta energie unii de la altii, dar si energie pãcãtoasã, de la omul pãcãtos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi sã-l facã pe om asemenea lor, cãpãtând astfel acces în sufletul lui. Un om pãtimas si desfrânat este o sursã de energie pãcãtoasã importantã pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrãnesc cu aceastã energie a pãcatelor.

            In afarã de aceasta, duhul necurat care stãpâneste pe un om pãcãtos îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântãretii de muzicã desfrânatã si satanicã, conducãtorii si oamenii de culturã atei si eretici).

            Iatã, deci, încã o pricinã pentru care diavolii se lipesc de omul pãcãtos din toate pãrtile. De remarcat este si faptul cã diavolii pot înzestra pe oamenii pãcãtosi cu energie pãcãtoasã demonicã deosebitã, care le dã posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti sã trudeascã necontenit pe tãrâmul înmultirii pãcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmã propriii lor discipoli.

            Darul Duhului Sfânt curãteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia pãcãtoasã a diavolilor este distructivã si pentru trup si pentru suflet.


[1] Psalmi 103, 5 : “Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc

[2] Isaia 6, 3 : “Şi strigau unul către altul, zicând:Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” ; Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc.2, 13-14) 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Fratii Karamazov

Un roman superb..

Ce sa mai zicem?

Dostoievsky..

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Care bogat se va mantui?

Sf.Clement Alexandrinul.. scuzati erorile din text, este scanat direct cu abby.

PSB IV

CARE BOGAT SE VA MÂNTUI ?

Sf.Clement Alexandrinul

PSB IV

1.1. După părerea mea, cei care aduc bogaţilor ca daruri cuvinte de laudă ar trebui socotiţi, pe bună dreptate, nu numai linguşitori şi mes­chini — pentru că cinstesc cu făţărnicie, peste măsură, pe cele care nu merită a fi cinstite —ci şi necredincioşi şi vicleni.

  1. Sînt necredincioşi, pentru că nu laudă, nici nu slăvesc pe Dum­nezeu, singurul desăvîrşit  şi bun2, din Care sînt toate, prin Care sînt toate şi în Care sînt toate 3, pentru că nu dau lui Dumnezeu cinstea cu­venită Lui, ci oamenilor, care se lăfăiesc într-o viaţă nebunească şi spur­cată şi de aceea sînt supuşi judecăţii lui Dumnezeu.
  2. Sînt vicleni, pentru că bogăţia, prin ea însăşi, este în stare să moleşească sufletele celor bogaţi, este în stare să-i strice şi să-i depăr­teze de calea, prin oare pot dobîndi mîntuirea ,- dar cei care cinstesc cu cuvinte de laudă pe bogaţi, prin plăcerile pe care le fac bogaţilor cu laudele lor nemăsurate, înflăcărează şi mai mult gîndurile lor şi-i fac să dispreţuiască toate lucrurile, în afară de bogăţia pe care o admiră. Şi, ca să mă folosesc de un proverb, pun foc pe foc, grămădesc orgoliu peste orgoliu şi adaugă bogăţiei, oare prin natura ei este grea, o altă po­vară mai grea, mîndria, oare mai cu seamă ar trebui îndepărtată şi tă­iată ca pe o boală grea şi aducătoare de moarte. Se ştie doar că pentru cel mîndru şi lăudăros întoarcerea spre smerenie este cu neputinţă, iar căderea sigură, după cum învaţă dumnezeiescul Cuvînt4.

Dar mie mi se pare că e cu mult mai omenos să vindeci sufle­tele bolnave ale bogaţilor, să-i smulgi din păcat şi să lucrezi în tot chi­pul cu putinţă la mîntuirea lor. Şi aceasta se poate face, pe de o parte, prin rugăciuni către Dumnezeu, Care neîndoios şi cu bucurie dă nişte daruri ca acestea fiilor Săi; iar, pe de altă parte, prin cuvîntul nostru, ca harul Mîntuitarului să vindece sufletele lor, să le lumineze şi să le aducă spre dobîndirea adevărului. Că numai cel ce dobândeşte adevărul şi-i este luminată viaţa cu fapte bune, numai acela poate avea parte de cununa vieţii veşnice. 5. Dar şi rugăciunea are nevoie de un sufle* să­nătos şi frumos ; că rugăciunea trebuie să însoţească pe om phiă în cea din urmă zi a vieţii sale ; iar vieţuirea are nevoie de dispoziţii sufleteşti bune şi statornice, care să îmbrăţişeze toate poruncile Mîntuitorului.

2.1. Este cu putinţă să pară a nu fi simplă, ci complicată pricina pentru care este mai anevoioasă mîntuirea pentru cei bogaţi, decît pen­tru cei săraci.

2. Cei care aud pe nepregătite şi ascultă superficial cuvîntul Dom­nului, care spune că mai lesne va intra cămila prin urechile acului decît bogatul în împărăţia cerurilor 5, se deznădăjduiesc, gîndindu-se că nu mai pot dobîndi viaţa veşnică ; atunci ei se dăruiesc cu totul lumii şi vieţii de aici, agăţaţi de gîndul că numai viaţa de aici le-a mai rămas. Şi astfel se îndepărtează de calea care duce la mîntuire şi nu se mai inte­resează care sînt bogaţii despre care Stăpînul şi învăţătorul vorbeşte, nici nu se gîndesc cum poate ajunge la oameni cu putinţă.ceea ce e cu neputinţă6. 3. Alţii, însă, au înţeles drept şi cum se cuvine cuvintele Domnului, dar nu s-au îngrijit de faptele care duc la mîntuire şi n-au făcut pregătirea necesară pentru a dobîndi cele nădăjduite. 4. Spun aceste două lucruri despre bogaţii care au cunoscut şi puterea Mîntui­torului, dar şi mîntuirea care ni s-a arătat; de cei care nu sînt iniţiaţi în adevărul credinţei noastre nu mă interesez.

3.1. Aşadar, trebuie ca cei care iubesc adevărul, cei care iubesc pe fraţi, să nu se grozăvească faţă de bogaţii care au fost chemaţi la mîn­tuire şi nici să nu se plece în faţa lor pentru dragostea de cîştig ,• ci, mai întîi, prin cuvintele pe care le spun să-i scape pe bogaţi de deznădejdea deşartă de care sînt stăpîniţi şi să le arate, cu explicarea cuvenită a cu­vintelor Domnului, că nu le este tăiată desăvîrşit moştenirea împărăţiei cerurilor, dacă ascultă de porunci. 2. Apoi, după ce aceia află că teama le-a fost zadarnică şi că Mîntuitorul îi primeşte cu bucurie pe cei care voiesc, trebuie să li se arate şi să-i iniţieze în ce chip şi prin ce fapte şi dispoziţii sufleteşti pot să se bucure de nădejdea mîntuirii. Da, nădejdea mîntuirii nu le este cu neputinţă, dar nici nu li se dă pe gratis. 3. Şi ceea ce se petrece cu atleţii — ca să comparăm cele mici şi trecătoare cu cele mari şi nemuritoare — aceea să gîndească în sine însuşi şi boga­tul din lumea aceasta. 4. Atletul care nu are nădejde că va putea birui $i că va putea dobîndi cununa, nu se înscrie deloc la concurs ; iar cel <are are în sufletul său această nădejde, dar nu îndură ostenelile, nu face exerciţii şi nici nu ţine dieta potrivită, rămîne neîncununat şi nu-şi împlineşte nădejdea. 5. Tot aşa şi cel care este înconjurat de aceste averi pămînteşti; să nu se declare de la început exclus de la premiile Mîntuitorului, odată ce este credincios şi cunoaşte măreţia iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dar iarăşi să nu nădăjduiască să primească cu­nunile nemuririi fără să facă exerciţii, fără să se ostenească, fără efor­turi, fără să asude 7; 6. dimpotrivă, să se supună Cuvîntului, ca unui maestru de gimnastică, iar lui Hristos ca unui arbitru al întrecerilor. Noul Testament al Domnului să-i fie hrana şi băutura rînduită lui, poruncile să-i fie exerciţii, slavă şi podoabă să-i fie frumoasele stări sufleteşti: dragostea, credinţa, nădejdea, cunoaşterea adevărului, bunătatea, mila, buna cuviinţă, pentru ca atunci cînd va suna cel din urmă sunet de trîm-biţă al sfîrşitului drumului şi al ieşirii de aici, ca din stadionul vieţii, să se înfăţişeze biruitor, ou conştiinţă bună, înaintea Celui ce prezidează întrecerile, fiind mărturisit vrednic de patria cea de sus, în care se re­întoarce cu cununi şi în proclamaţii îngereşti.

4.1. începînd, dar, de aici cuvîntul, să mă ajute Mîntuitorul să gră­iesc fraţilor cele adevărate, cele cuvenite şi cele mîntuitoare , să vor­besc mai întîi despre cele ce privesc nădejdea, iar apoi despre cele care duc la împlinirea nădejdii. 2. Iar Cel Care dăruieşte har celor care au nevoie de har, Cel Care învaţă pe cei ce-L întreabă, Cel Care pune capăt neştiinţei, Cel Care dărîmă deznădejdea, El ne-a pus înainte iarăşi ace­leaşi cuvinte despre bogaţi, ca ele însele să se ‘tilcuiască, oa ele însele să fie interpreţi siguri. 3. Că nimic nu-i mai bine decît să auzi iarăşi aceleaşi cuvinte ale Domnului din Evanghelie, acele cuvinte care ne-au tulburat pînă acum, pentru că din pricina copilăriei noastre le-am ascultat în chip neîntemeiat şi greşit.

4. Ieşind în drum, cineva s-a apropiat de El, a îngenuncheat şi I-a zis : *lnvăţătorule bun, ce să iac, ca să moştenesc viata veşnică ?». 5. Iar lisus i-a zis: *Pentru ce-Mi zici bun ? Nimeni nu este bun decît unul Dumnezeu. Ştii poruncile • să nu faci desfrînare, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta». 6. Jar el, răspunzînd, I-a zis Lui: «Pe toate acestea le-am păzit din tinereţile mele». Iar lisus, căutînd la el, 1-a iubit şi a zis : «Una îţi lipseşte! Dacă vrei să fii desăvîrşit, vinde tot ce ai şi dă-le săracilor şi vei avea co­moară în cer şi vino de-Mi urmează Mie». 7. Iar el, întristîndu-se de cu­vîntul acesta, a plecat mîhnit, că avea bogăţii multe şi ogoare. 8. Şi li­sus uitîndu-se împrejur, a zis ucenicilor Săi: «Cît de greu vor intra cei care au avuţii în împărăţia lui Dumnezeu l». 9. Dar lisus iarăşi vorbind, le-a zis: «Fiilor, cit este de greu celor ce se încred în bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu ! Mai lesne va intra cămila prin urechile acu­lui decît bogatul în împărăţia lui Dumnezeu». Iar ei mai mult se spăimîn-tau şi ziceau: «Cine, dar, poate să se mîntuie ?» Iar El, câutînd la ei, le-a zis : *Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dum­nezeu». 10. Petru a început să-I zică Lui: «Iată noi am lăsat toate şi Ţi-*am urmat Ţie». Iar Iisus răspunzînd, i-a zis : «Amin grăiesc vouă, cel care va lăsa cele ale sale şi părinţi şi fraţi şi averi pentru Mine şi pentru Evanghelie va primi însutit. La ce iolos să ai acum în acest timp cu prigoane ţarini, averi, case şi iraţi ? în timpul ce va să fie, însă este viaţă veşnică. Iar cei dintîi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă întîi» s.

5.1. Acestea sînt scrise în Evanghelia după Marcu. În celelalte Evanghelii recunoscute sînt cîteva cuvinte schimbate în fiecare ; dar toate Evangheliile arată aceeaşi simfonie a sensului9. 2. Trebuie să ştim clar, că Mîntuitorul n-a învăţat pe ucenicii Săi în chip omenesc, ci tot­deauna cu înţelepciune dumnezeiască şi tainică. Aşa că nici noi nu tre­buie să ascultăm în chip omenesc cele spuse de Mîntuitorul, ci trebuie să căutăm şi să cunoaştem, cu cuvenită cercetare şi pricepere, sensul ascuns în ele. 3. Chiar cuvintele care par a fi spuse de Domnul ucenici­lor Săi pe înţelesul tuturora nu sînt întru nimic mai uşoare de înţeles decît cele spuse enigmatic, ci au nevoie şi ele încă şi acum de mai multă cercetare, din pricina covîrşitoarei gîndiri cuprinse în ele. 4. Dacă au încă nevoie de mai multă gîndire cuvintele spuse de El numai celor apropiaţi Lui10, şi chiar celor numiţi de El fii ai împărăţiei11, apoi nu trebuie ascultate superficial nici cuvintele care par a fi fost spuse pe înţelesul tuturor — că nici ascultătorii nu l-au pus Domnului întrebări asupra lor — pentru că şi ele au acelaşi scop, mîntuirea, că şi ele sînt acoperite de adîncul minunat şi supraceresc al gîndirii Mîntuitorului, ci trebuie să ne coborîm mintea noastră la însuşi duhul Mîntuitorului şi la tainica Sa gîndire.

6.1. Domnului şi Mîntuitorului nostru I s-a pus cu drag o întrebare potrivită Luî. A fost întrebată Viaţa despre viaţă, Mîntuitorul despre mîntuire, învăţătorul despre cea mai importantă din învăţăturile date de El, Adevărul despre adevărata nemurire, Cuvîntul despre Cuvîntul Tatălui, Desăvîşirea despre odihna cea desăvîrşită, Nemurirea despre sigura nemurire. 2. A fost întrebat despre acelea pentru care S-a şi pogorît -din cer, despre acelea pe care le-a propovăduit, pe care le-a învă­ţat, pe care le-a dat, ca să arate temeiul Evangheliei; că Evanghelia este «dare a vieţii veşnice.

  1. Domnul, ca Dumnezeu, ştia mai dinainte şi întrebările ce i se vor pune ca şi răspunsurile oare I se vor da. Că cine putea cunoaşte mai bine aceasta decît Profetul profeţilor şi Domnul oricărui duh profetic ?
  2. A fost numit bun. Şi Hristos ia acest prim cuvînt ca punct de plecare şi cu el îşi începe învăţătura Sa. Iar prin răspunsul pe care Domnul 1-a dat, îl întoarce pe ucenic la Dumnezeul cel bun, la primul şi la singurul vistiernic al vieţii veşnice, pe care Fiul a primit-o de la Acela şi ne-o dă nouă 12.

7.1. Aşadar, trebuie pusă în suflet, chiar de la început, cea mai mare şi cea mai înaltă dintre învăţăturile care duc la viaţa veşnică, adică să cunoşti pe Dumnezeul cel veşnic 13, pe Dătătorul celor veşnice, pe primul, pe prea înaltul, pe unicul şi bunul Dumnezeu, pe Care II putem avea prin cunoştinţă şi înţelegere. 2. începutul şi temelia cea ne­mişcată şi neclătită a vieţii veşnice este cunoştinţa lui Dumnezeu, a Celui Care într-adevăr există, Care ne-a dăruit cele ce există, adică cele veşnice, de la Care au primit şi celelalte şi existenţa şi dăinuirea. 3. Necunoaşterea lui Dumnezeu este moarte; iar cunoaşterea Lui, apro­pierea de El, dragostea de El şi asemănarea cu El, singura viaţă.

8.1. Domnul porunceşte celui care vrea să trăiască viaţa cea adevă­rată să cunoască mai întîi pe Acela pe Care «nimeni nu-1 cunoaşte decît Fiul şi cel căruia Fiul i-L va descoperi» u -, apoi, după Acela, să cu­noască măreţia Mîntuitorului şi noutatea harului, pentru că potrivit ce­lor spuse de Apostol: «Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos» 15. Că nu sînt egale cele date printr-un rob credin­cios 16 cu cele dăruite de Fiul Său propriu. 2. Dacă legea lui Moiise ar fi fost în stare să dea viaţă veşnică, atunci în zadar a venit însuşi Mîn-tuitorul şi a suferit pentru noi de la naştere pînă la cruce „, străbătînd întreaga viaţă omenească, şi în zadar a cerut de la Iisus, îngenunchind, nemurirea, cel care a păzit toate poruncile din tinereţile lui18. 3. Că nu a împlinit numai legea, ci a împlinit-o, începînd chiar de la cea dintîi vîrstă. Pentru că ce lucru mare sau prea strălucit este ca bătrîneţea să fie lipsită de păcatele, pe care le nasc poftele tinereşti, sau de mînia clocotitoare sau de dragostea de bani ? Dar dacă cineva, în zvîcnirile tinereţii şi în arşiţa vîrstei, are gîndire matură şi este mai bătrîn decît vîrsta pe care o are, acela este un minunat şi un eminent luptător, acela este bătrîn la minte.

4. Cel care a venit la Mîntuitorul era încredinţat că este un astfel de om, pentru că nu-i lipsea nimic din cele cerute de dreptatea legii„ dar simţea că îi lipseşte cu totul viaţa veşnică. De aceea o cere de la singurul Care putea s-o dea. Faţă de lege are îndrăznire, dar pe Fiui lui Dumnezeu li roagă. 5. Se mută «din credinţă în credinţă» 19. Se cla­tină rău în corabia legii şi călătoria îi era însoţită de primejdii; de aceea se mută în corabia Mîntuitorului.

9.1. Iisus nu-1 ţine de rău, că n-a împlinit toate poruncile legii, ci îl iubeşte şi chiar îl laudă pentru ascultarea de poruncile pe care le-a învăţat ,• dar îi spune că nu-i desăvîrşit pentru viaţa veşnică, pentru că. n-a împlinit desăvîrşit legea ; este lucrător al legii, dar nelucrător al vieţii celei adevărate. 2. Bune sînt şi poruncile legii —, cine o tăgă­duieşte ? Că «porunca este siîntă» 20 — ,• ele conduc cu frică şi cu înainte pregătire ca un fel de pedagog la legea cea desăvîrşită a lui Hristos şi la harul Lui; dar «împlinirea legii este Hristos21 spre îndreptăţirea celui ce crede» 22. Hristos nu face robi, ca Molse robul lui Dumnezeu, ci face fii şi fraţi şi împreună moştenitori23 pe cei care împlinesc voiai Tatălui24.

10.1. «Dacă voieşti să fii desăvîrşit» 25.

Deci nu era desăvîrşit. Că nimic nu este mai desăvârşit decît de-săvîrşirea. Hristos prin cuvintele «Dacă voieşti» a arătat în chip dum­nezeiesc libera voinţă a sufletului celui de la care aştepta răspuns. Că în om stă alegerea, că este liber ,• în Dumnezeu, însă, datul, că este Domn. 2. Dumnezeu dă celor care voiesc, celor care se străduiesc, ce­lor care cer, pentru ca mîntuirea să fie opera lor. Dumnezeu nu sileşte — că silnicia este duşman lui Dumnezeu — ci dă celor ce caută, da celor ce cer şi deschide celor care bat26. 3. Dacă vrei, dacă cu ade­vărat vrei şi nu te înşeli pe tine însuţi, dobîndeşti ce-ţi lipseşte.

«Una îţi lipseşte» 27. Una, ceea ce este al Meu, binele, ceea ce este-mai presus de lege, ceea ce legea nu dă, ceea ce legea nu are, ceea ce-este propriu celor ce au viaţă veşnică.

4. Da, cel care a împlinit toate cele ale legii «din tinereţe» 28 şi s-a lăudat cu fapte foarte mari, această singură faptă, care era în chip deo­sebit o poruncă a Mîntuitorului, n-a putut s-o adauge celorlalte, ca să primească viaţa veşnică pe care o dorea, ci a plecat întristat, îngreunat. de porunca care-i dădea viaţa veşnică, pentru care s-a rugat. 5. Că n-a voit viaţa veşnică, aşa cum spunea, ci s-a împăunat numai cu slava unei voinţe bune. A putut să se îndeletnicească cu multe lucruri, dar a fost neputincios, fără rîvnă şi slab pentru săvîrşirea unui singur lucru, fapta pentru dobîndirea vieţii veşnice. 6. Aceleaşi cuvinte le-a spus-Mîntuitorul şi Martei, care se îndeletnicea cu multe, care era ocupată şi îngrijorată cu servirea la masă şi o învinuia pe sora ei, că, lipsind’ de la această treabă, stătea la picioarele Lui ca o ucenică, zicîndu-i: «Tu de multe te grijeşti, dar Măria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dînsa» 29. 7. Tot aşa şi acestuia, care era prins de multe treburi, i-a poruncit să mai adauge încă una şi să stea lângă El, lângă ha­rul Celui Care dă viaţă veşnică.

11.1. Dar ce 1-a făcut pe acesta să fugă, să părăsească pe învăţător, să părăsească rugămintea pe care o făcuse, nădejdea, viaţa cea veşnică şi toate faptele pentru care se ostenise mai înainte ?

Cuvintele Domnului: «Vinde averile tale !» 30.

2. Ce înţeles au aceste cuvinte ?

Hristos nu-i porunceşte, aşa cum cu uşurinţă interpretează unii, să se lepede de averea pe care o avea, să se despartă de bani, ci să iz­gonească din sufletul său gîndurile lui despre avuţii, dragostea sa de avuţii, excesiva sa poftă de bani, admiraţia şi boala lui după avuţii, gri­jile, spinii din viaţa de aici, care înăbuşă sămînţa vieţii veşnice 31.

3. Dealtfel, nu-i mare lucru şi nici de rîvnit să fi lipsit de averi, dacă nu faci asta pentru viaţa veşnică— că aşa ar fi cei care nu au nimic, cei lipsiţi şi cei care cerşesc hrana cea de toate zilele, săracii aruncaţi pe străzi, «care nu cunosc pe Dumnezeu şi dreptatea lui Dumnezeu» 32. Da, cei care sînt tare lipsiţi, cei care nu au cele de trai şi cei care duc lipsă de cele mai mici lucruri ar trebui să fie foarte fericiţi şi foarte iubiţi de Dumnezeu; ar fi singurii care dobândesc viaţa veşnică 

4. Şi iarăşi, nu-i nici o noutate să renunţi la averi, ca să le dai săracilor sau patriei, lucru pe care l-au făcut mulţi înainte de venirea Mîntuitorului, aşa cum au făcut unii ca să aibă timp să se ocupe cu studiile şi cu înţelep­ciunea cea moartă, iar alţii pentru faimă şi slavă deşartă, oameni ca Anaxagora 33, DemocritM şi Crates 35.

12.1. Ce vesteşte, dar, Hristos ca noutate, ca ceva propriu lui Dum­nezeu şi ca ceva care singur dă viaţă, ceva care n-a mîntuit pe cei mai •dinainte ?

Dacă «noua făptură»36, Fiul lui Dumnezeu, arată şi învaţă ceva •deosebit şi nu porunceşte ceva material, aşa cum au făcut alţii, ci alt­ceva mai mare, mai dumnezeiesc şi mai desăvîrşit, anume de a curaţi însuşi sufletul şi simţirea de patimile care se află în ele şi de a tăia şi smulge din rădăcină toate gîndurile străine dreptei judecăţi, atunci această poruncă este lecţia specifică pe care trebuie să o înveţe cre­dinciosul, această poruncă este o învăţătură vrednică de Mîntuitorul. „2. Da, unii oameni de dinainte de Hristos au dispreţuit lucrurile mate­riale ; şi-au lăsat averile, le-au vîndut, dar după părerea mea şi-au în­mulţit patimile sufleteşti ,• au ajuns mîndri, lăudăroşi, plini de slavă •deşartă, au dispreţuit pe ceilalţi oameni, gîndind că ei au făcut ceva su­praomenesc. 3. Cum ar putea Mîntuitorul porunci celor care doresc să trăiască veşnic să facă ceva care le-ar vătăma şi pîngări viaţa pe care le-o făgăduieşte ? 4. E cu putinţă iarăşi şi aceasta : cineva poate să se lepede de avere, dar totuşi să aibă în sufletul său adînc înfipte şi vii pofta şi dorinţa de avere. A renunţat la folosirea averii, dar în lipsa ei şi în dorul după averea risipită să simtă o îndoită durere : durerea că tiu se mai poate sluji de ea şi odată cu ea părerea de rău de ceea ce a făcut. 5. Că e cu neputinţă şi de neconceput, ca cel care simte nevoia •celor necesare traiului să nu-şi sfărîme mintea şi să nu fie neliniştit din pricina bunătăţilor care îi lipsesc şi să nu încerce pe orice cale şi ori­cum să şi le procure.

13.1. N-ar fi oare cu mult mai folositor contrarul, ca omul să aibă din destul, încît să nu sufere din pricina lipsei de avere, dar să şi poată ajuta pe cei nevoiaşi ? Că ce înfăţişare ar mai avea societatea ome­nească, dacă nimeni n-ar avea nimic ? 2. Ideea de a părăsi averile şi de a nu avea nimic nu s-ar găsi oare în contrazicere şi în luptă evi­dentă ou multe alte învăţători frumoase ale Domnului ? 3. Domnul a spus: «Faceţi-vă prieteni din bogăţia nedreaptă, ca, atunci clnd va Jipsi, să vă primească în corturile cele veşnice» 37; şi «Adunaţi comori In cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi nici furii nu le sapă» 38. 4. Cum ar mai putea cineva hrăni pe cel flămînd, cum ar mai putea da apă celui însetat, cum ar mai putea îmbrăca pe cel gol şi pri­mi în casă pe cel fără de acoperiş 39 — şi Domnul îi ameninţă pe cei care nu fac aşa cu focul40 şi cu întunericul cel mai dinafară41 — dacă fie­care om s-ar lipsi de toate aceste lucruri ? 5. N-a intrat oare Hristos în casa lui Zaheu42, a lui Levi4S şi a lui Matei **, oameni bogaţi şi vameşi ? Hristos, însă, nu le-a poruncit să se despartă de averi, ci să se folosească drept de ele şi să curme orice nedreptate ! Că spune : «Astăzi s-a făcut mintuire casei acesteia!»45. 6. Aşa că Hristos laudă folosirea averilor, iar cu adaosul acestor cuvinte porunceşte să faci parte şi altora din ave­rile tale : să dai apă celui însetat, să dai pîine celui flămînd, să primeşti în casa ta pe cel fără de acoperiş, să îmbraci pe cel gol. 7. Dacă aceste trebuinţe nu pot fi împlinite altfel decît cu ajutorul averilor, iar dacă Domnul porunceşte să ne lipsim de averi, ce altceva ar fi putut să facă Domnul decît să poruncească să dăm şi să nu dăm, să hrănim şi să nu hrănim, să primim şi să nu primim, să facem parte şi altora din averile noastre şi să nu facem parte din ele, lucru cu totul contrar dreptei judecăţi.

14.1. Nu trebuie, dar, aruncate averile, pentru că ele pot fi de folos semenilor noştri. Averile sîrit bunuri pe care le agoniseşti pentru tine, iar banii sînt bunuri ce îţi sînt de folos ; dar şi averile şi banii sînt daţi de Dumnezeu spre folosul oamenilor 46. Şi averile şi banii stau la dispo­ziţia omului, ca un material, ca o unealtă, pentru ca cei care ştiu să le folosească să le folosească bine. 2. Unealta, dacă o foloseşti pentru me­seria pentru care e făcută, este o unealtă de meseriaş ; dar dacă n-o întrebuinţezi în meseria ei, atunci are parte de neştiinţa ta şi n-are nici o vină dacă nu-i folosită unde trebuie. 3. Tot aşa şi bogăţia; este o unealtă. Poţi să te foloseşti de ea în chip drept şi atunci slujeşte drep­tăţii ; te foloseşti de ea în chip nedrept, atunci slujeşte nedreptăţii. Da, bogăţia e făcută să slujească, nu să conducă. 4. Nu trebuie, dar, să dai vina pe bogăţie ; bogăţia e nevinovată ; nu e nici bună, nici rea ; dar te poţi folosi de ea şi în bine şi în rău, după cum vrei, şi atunci vina oade pe tine. Mintea omului este aceea oare are în ea liberul ar­bitru şi libertatea de a folosi într-un chip sau altul cele date lui de Dumnezeu.

5.  Deci nu te despărţi de averile tale.,- mai bine desparte-te de pati­mile sufletului tău, care nu-ţi îngăduie să foloseşti spre mai bine ave­rile tale, pentru a ajunge cumsecade şi bun şi pentru a te putea folosi bine de aceste averi. 6. în acest chip trebuie înţeleasă, dar, despărţirea de toate averile şi vinderea tuturor lucrurilor. Domnul a spus acele cu­vinte despre patimile sufleteşti.

15.1. Aş mal putea spune şi aceasta : patimile sînt înăuntrul sufle­tului, iar averile în afară ,• iar dacă sufletul se foloseşte bine de averi, par bune şi averile, dar dacă se foloseşte rău de ele, par şi ele rele. Atunci Cel care a poruncit să ne despărţim de averi, de care porunceşte să ne despărţim ? De acelea pe care le dăm, dar rămîn încă în noi patimile sau mai degrabă de averile pe care le dăm şi ajung folositoare ? 2. Cel care se desparte de averea aceasta lumească îşi poate încă îmbogăţi pa­timile, chiar cînd nu mai are nici o avere ,• că starea lui sufletească îşi împlineşte lucrarea ei, sufocă gîndirea, o apasă şi o arde cu poftele pe care starea lui sufletească le hrăneşte. Nu i-a fost dar, de nici un folos că a sărăcit de averi, pentru că s-a îmbogăţit în patimi. 3. N-a airunoat patimile care trebuiau aruncate, ci averile, care sînt indiferente, nu-s nici bune, nici rele ,• a îndepărtat averile, de care se putea folosi, dar, prin lipsa averilor, a ajuns în el răutatea din sufletul lui. 4. Trebuia să se lepede de patimile care sînt vătămătoare, nu de averile care-i puteau fi de folos, dacă ştia să le folosească bine. 5. Averile pe care le chiver­niseşti cu chibzuinţă, cu înţelepciune şi cu credinţă în Dumnezeu îţi sînt de folos. Cele ce te vatămă, trebuie îndepărtate ,• dar nu te vatămă cele ce sînt în afara ta.

6.  In acest chip vorbeşte Domnul de trebuinţa pe care o avem de cele ce sînt în afara noastră. Ne porunceşte să ne depărtăm, nu de bu­nurile care ne întreţin viaţa, ci de patimile noastre, de bolile sufleteşti, care ne fac să ne folosim rău de aceste bunuri.

16.1. Bogăţia patimilor este pentru toţi aducătoare de moarte ,• pier­derea ei, mîntuitoare. De această bogăţie trebuie să ne curăţim sufletul, să avem adică sufletul sărac şi gol de patimi, şi aşa să auzim pe Mîntui-torul, Care spune : «Vino, de-Mi urmează Mie» 47. 2. Că El este calea48 pentru cel curat cu inima ,• dar la cel cu sufletul necurat harul lui Dum­nezeu nu se duce ,• şi nu-i curat sufletul care-i bogat în pofte şi în care se zămislesc gânduri desfrînate şi lumeşti.

3. Cel care are moşii, aur, argint şi case şi le socoteşte daruri ale lui Dumnezeu şi cu ele slujeşte lui Dumnezeu Care i le-a dat spre mîn-tuirea oamenilor ; cel care ştie că posedă aceste averi pentru fraţii săi mai mult decît pentru el; cel care se socoteşte stăpîn peste averi, nu rob al lor, acela nu le poartă în sufletul său şi nici nu-şi mărgineşte viaţa la ele, ci este totdeauna gata să facă o faptă bună şi dumnezeiască cu ele ,• iar dacă vreodată ar trebui să se lipsească de ele poate îndura şi pierderea lor cu inimă netulburată, aşa cum îi era inima cînd avea ave­rile. Ei bine acesta este cel fericit de Domnul, acesta este cel numit de El sărac cu duhul49, gata moştenitor al împărăţiei cerului, nu bogatul, care nu poate avea viaţa veşnică.

17.1. Cel care poartă, însă, în sufletul său bogăţia, iar în inima lui are în locul Duhului lui Dumnezeu aurul sau moşia şi-şi măreşte nemă­surat avuţia şi de fiecare dată o vede mai mare, cel care caută în jos şi <este legat cu laţurile lumii, că este pămînt şi în pămînt va merge, cum poate să dorească şi să se gîndească la împărăţia cerurilor el, un om, care nu are în el inimă, ci moşii sau mine de aur şi care neapărat va fi găsit în acelea pe care le-a ales ? Că «unde este inima omului acolo-i şi comoara lui» so.

2. Domnul cunoaşte două comori ,• una bună : «Omul bun scoate din vistieria cea bună a inimii lui ceea ce este bun» 51 ,• alta rea : «Omul rău •din vistieria cea rea scoate ceea ce este rău, că din prisosinţa inimii grăieşte gura»52. 3. Aşadar, după cum la Domnul şi la noi nu este numai o singură comoară, nu numai aceea care aduce pe neaşteptate mare ciştig la găsirea ei, ci şi a doua comoară fără cîştig, nedorită şi păgu­boasă, tot aşa şi bogăţia ,• una este bună, alta este rea, că noi ştim că bogăţia şi comoara nu sînt despărţite una de alta după natura lor. 4. O bogăţie trebuie dobîndită, că este de valoare ; o altă bogăţie nu trebuie dobîndită, că este de lepădat. Tot aşa şi sărăcia ; este de fericit sărăcia cea duhovnicească. 5. De aceea şi Matei a adăugat: «Fericiţi cei săraci». Cum ? «Cu duhul» 53; şi iarăşi: «Fericiţi cei ce îlămînzesc şi însetează de dreptatea lui Dumnezeu» 54. Săracii care au o viaţă contrară acestora sînt nişte ticăloşi; sînt lipsiţi şi de Dumnezeu şi de avere pămîntească •; sînt oameni care n-au gustat dreptatea lui Dumnezeu.

18.1. Trebuie să judecăm, deci, cu multă chibzuinţă pe bogaţii des­pre care s-a spus că vor intra cu greu în împărăţie 55 ,• nu trebuie jude­caţi stîngaci, nici grosolan, nici trupeşte. Că nu s-a spus aşa. Mîntuirea nu atîrnă de cele ce sînt în afara noastră, de bogăţiile noastre; nici dacă acestea sînt multe, nici dacă sînt puţine, sau mici sau mari, sau cu slavă,. sau fără slavă, sau cu cinste sau fără cinste ,• mîntuirea atîrnă de virtutea sufletului, de credinţă, de nădejde, de dragoste 56, de iubirea de fraţi, de-cunoştinţă, de bunătate, de smerenie. Răsplata acestora este mîntuirea.. 2. Că nu pentru frumuseţea trupului dobîndeşte cineva viaţa veşnică sau o pierde, pentru că nu e frumos ; dimpotrivă, va avea viaţa veşnică cel care a folosit în chip curat şi după voia lui Dumnezeu trupul eare-i-a fost dat şi va pieri cel care strică templul lui Dumnezeu 57. 3. Poate cineva să fie urît şi să se desfrîneze ,• şi dimpotrivă, să fie frumos şi să trăiască în cuminţenie. Nici puterea şi nici mărimea trupului nu aduc viaţa veşnică ,• nici lipsa mădularelor nu duce la pieire ; ci sufletul, care-se foloseşte de ele, aduce fie viaţa veşnică, fie pieirea. 4. «Suferă, spune Domnul, cînd eşti lovit peste obraz 1» 58. Această poruncă o poate îm­plini cel puternic şi sănătos ; dar un slăbănog, care nu se poate stăpîni, calcă porunca. 5. Tot aşa pe un om lipsit de toate, pe un om, care nu. are cu ce trăi, îl poţi vedea beat din pricina poftelor sale, iar pe un om bogat, cu multe averi îl poţi vedea înfrînat, sărac în plăceri, credincios, înţelept, curat, cumpătat. 6. Cînd e vorba de viaţa veşnică trebuie să, ştie că sufletul şi virtutea, care se nasc în el, ele mai cu seamă şi mai întîi, aduc mîntuirea ,• păcatul aduce moartea. Deci este cu totul limpede-că sufletul se mîntuie, cînd este sărac în patimile acelea de care este stri­cat cineva din pricina bogăţiei; şi moare, cînd este bogat în acele patimi,. pe care le aduce cu sine bogăţia. 7. Să nu căutăm, dar, în altă parte cauza felului în care ne vom sfîrşi viaţa, decît în starea şi dispoziţiile sufletu­lui nostru : dacă sufletul nostru a ascultat de Dumnezeu şi a fost curat sau* dacă a călcat poruncile şi şi-a adunat păcat lingă păcat.

19.1. Aşadar, drept vorbind, bogat cu adevărat este omul care-i bo­gat în virtuţi, omul care poate să se folosească de ele cu cuvioşie şi cu, credinţă în orice situaţie s-ar găsi; rău cu adevărat este bogatul, care se îmbogăţeşte după trup, care-şi mută viaţa veşnică în averile cele-din afară de el, care trec şi se strică, care sînt cînd ale unuia, cînd ale altuia, iar la sfîrşit ale nimănui. 2. Şi iarăşi la fel ,• este şi un sărac curat la suflet şi un alt sărac rău, care în chip fals poartă numele de sărac , unul este sărac după duh, ceea ce-i este propriu ; altul este sărac după’ lume, ceea ce-i este străin.

3. Cel care nu-i sărac după duh, dar este bogat după Dumnezeu, zice celui care nu-i sărac după lume, dar este bogat în patimi: despar-te-te de averile străine, oare sînt în sufletul tău, pentru ca, ajungînd cu­rat cu inima, să vezi pe Dumnezeu 59, cu alte cuvinte : să poţi intra m împărăţia cerurilor.

— 4. Şi cum să te desparţi de averi ?

—    Vînzîndu-le ! 60.

—    Ce dar ? Să iei bani în locul averilor ? Să schimbi o bogăţie cu, altă bogăţie, să prefaci în argint averea care se vede ?

—    De loc ! 5. Ci în locul bogăţiilor de mai înainte din sufletul tău, pe care doreşti să ţi-1 mîntui, bagă altă bogăţie, care îndumnezeieşte, care-ţi dă viaţă veşnică, dispoziţiile sufleteşti, care împlinesc poruncile-dumnezeieşti, pentru care vei cîştiga plată şi cinste, mîntuire continuă şi veşnică nemurire. 6. Aşa îţi vinzi bine averile cele multe, cele de-prisos, cele care îţi închid cerurile, schimbîndu-le cu cele care pot să te mîntuiască. Pe acelea să le aibă cei săraci trupeşte, cei care au nevoie-de ele ,• tu, însă, schimbîndu-le cu bogăţia cea duhovnicească, vei avea comoară în ceruri61.

20.1. Omul care a venit la Domnul, omul cel cu multe averi, cel care a împlinit toate poruncile legii, n-a înţeles cuvintele Domnului cum tre­buia ; n-a înţeles că acelaşi om poate fi şi săirac şi bogat; poate avea şi averi şi poate să nu le aibă; poate să se folosească de lume şi poate-să rau se folosească ; de aceea a plecat trist şi amărît62. A părăsit drumul vieţii veşnice, pe care o dorea numai, dar n-o putea dobîndi. Şi-a făcut cu neputinţă ceea ce era greu. 2. Da, era greu ca sufletul lui să nu fie-cuprins şi orbit de înfăţişările plăcute ale bogăţiei, pe oare o avea,. şi de farmecele ei minunate ,• dar nu era cu neputinţă să dobîndească cu ele mîntuirea, dacă şi-ar fi mutat sufletul de la bogăţia cea materială la cea spirituală, despre care ne învaţă Dumnezeu şi dacă ar fi ştiut să se folosească cu judecată şi spre binele lui de bunurile, care, în sinea lor, nu sânt nici bune, nici rele, dacă ar fi ştiut să se folosească de ele ca unul care voia să se îndrepte sipre viaţa cea veşnică.

3.  Chiar ucenicii lui Hristos la început s-au spăimîntait şi s-au minunat 63.

— Ce au auzit oare ? Aveau oare şi ei multe averi ? Dar ei de mult le părăsiseră ; părăsiseră plasele, undiţele şi toate uneltele de pes­cuit, dealtfel singura lor avere. Pentru ei, dar, spun ucenicii cu temă : *Cine poate să se mîntuiască ?» M.

4.  Ei, ca ucenici, au auzit bine cele spuse de Domnul, parabolic şi neclar ; au simţit adîncimea cuvintelor Lui. 5. Pentru că nu aveau nici o avere, erau cu bune nădejdi pentru mîntuirea lor; dar pentru că ştiau că nu s-au lepădat desăvîrşit de patimi — că abia ajunseseră ucenici, că fuseseră luaţi de curînd de Mîntuitorul lîngă El — de aceea mai mult se spăimîntau şi nu erau mai puţin deznădăjduiţi de mîntuirea lor decît cel cu multe averi, cel înlănţuit complet de avuţia lui, pe care a preferat-o în locul vieţii veşnice. 6. Se cuvenea negreşit ca ucenicii să fie cuprinşi de frică, odată ce auziseră că este alungat din împărăţia ceru­rilor la fel şi cel cu multe averi, dar şi cel plin de patimi, de care şi uce­nicii erau bogaţi. Că mîntuirea este a acelora fără de patimi, a celor cu­raţi la suflet.

21.1. Şi Domnul le răspunde ucenicilor : «Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu» 65. Aceste cuvinte sînt iarăşi pline de mare înţelepciune ! Da, omul care se străduieşte şi se osteneşte >de unul singur nu poate scăpa de patimi,- este, însă, evident, că, dacă doreşte cu înfocare să scape de patimi şi se nevoieşte, biruie cu adaosul puterii lui Dumnezeu. 2. Că Dumnezeu vine în ajutorul sufletelor care eu voinţă ,• dar dacă sufletele părăsesc rîvna, atunci şi Duhul lui Dum­nezeu, care le-a fost dat, se depărtează. Dumnezeu nu sileşte pe cei care nu vor să se mîntuiască ,• dar dă har celor care voiesc mîntuirea. 3. Nu este a celor ce dorm şi a celor lipsiţi de voinţă împărăţia lui Dumnezeu, ci «ce/ silnici o răpesc» 66. Această singură silnicie este bună = să sileşti pe Dumnezeu şi să răpeşti de la Dumnezeu viaţa veşnică ,• iar Dumnezeu cunoaşte pe cei care se ţin de el în chip silnic, dar, mai bine spus, cu tărie, şi le împlineşte voia ; că se bucură Dumnezeu, cînd este biruit în acest chip.

  1. 63.        Mc, 10, 26 j Mi., U 25.
  2. 64.        Mc, 10, 26; Mt., 19, 25.
  3. 65.        Mt, 10, 27; Mt, 19, 26 ; Le, 18, 27.
  4. 66.        Mt., 11, 12.


4. Cînd a auzit aceste cuvinte, fericitul Petru, cel ales, cel deose­bit, primul dintre ucenici, singurul pentru care Mîntuitorul a plătit daj-die — că a plătit dajdie numai pentru Petru şi pentru El67 — a sărit şi a luat cuvîntul. 5. Şi ce a spus ? A spus : «Iată, noi am lăsat toate şi Ji-am urmat Ţie!»69. Dar dacă Petru prin cuvîntul «toate» înţelege averea lui, atunci se laudă, că el a lăsat, după cum spune proverbul, o avere de patru oboli69 ,• şi, fără să-şi dea seama, spune că averea lui are aceeaşi valoare ca împărăţia cerurilor. 6. Iar dacă, aşa după cum spu­neam mai înainte, apostolii au aruncat de pe ei vechile averi spirituale şi boliJe sufleteşti şi au mers pe urmele învăţătorului lor, atunci ei s-au alăturat celor înscrişi în ceruri70. 7. Că asta înseamnă într-adevăr <. urma pe Mîntuitorul: a fi fără de păcat şi desăvîrşit ca El, a-ţi împo­dobi sufletul după El, ca şi cum te-ai uita într-o oglindă, a-ţi pune în rîn-duială sufletul şi a rîndui la fel, prin toate, pe toate cele ale tale.

22.1. «Iar Iisus răspunzînd, a zis: Amin grăiesc vouă, cel care va lăsa cele ale sale şi părinţi şi fraţi şi averi pentru Mine şi pentru Evan­ghelia Mea va primi Însutit» 71.

2. Dar nici acest cuvînt să nu ne tulbure, nici altul încă şi mai greu, spus în alte cuvinte ale Evangheliei : «Cel care nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe copiii săi, ba încă şi sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu» 72. 3. Că Dumnezeul păcii, Cel Care a poruncit să iubim chiar pe duşmanii noştri 73, nu aduce ură şi vrajbă între cei care se iubesc cel mai mult. 4. Iar dacă trebuie să iubim pe duşmanii noştri, apoi de la aceia, mergînd în sus prin analogie trebuie să iubim şi pe cei care ne sînt cei mai apropiaţi; iar dacă trebuie urâţi cei de un sînge cu noi apoi, pogorînd cuvîntul, ar trebui urîţi cu mult mai mult duşmanii şi astfel s-ar putea spune că cele două porunci ale Mîntuitorului se anulează reciproc. 5. Dar nu se anulează cîtuşi de puţin ; cel care nu se răzbună pe duşman şi nici nu cinsteşte pe tatăl său mai mult decît pe Hristos, acela face şi una şi alta cu acelaşi gînd* cu aceeaşi dispoziţie sufletească si cu aceeaşi intenţie. 6. într-un caz, curmă ura şi facerea de rău, în ce­lălalt caz, curmă timiditatea faţă de cei de acelaşi sînge, dacă aceştia îi vatămă mîntuirea. 7. Dacă tatăl sau fiul sau fratele cuiva este necredin­cios şi sînt piedică pentru mîntuire şi obstacol spre viaţa cea de sus, cu aceia să nu fie de acord, nici să fie de aceeaşi părere cu ei, ci să pună capăt rudeniei trupeşti din pricina duşmăniei duhovniceşti.

23.1. Socoteşte lucrul acesta un proces în litigiu. închipuie-ti că ta­tăl tău stă lîngă tine şi-ţi spune : «Eu te-am născut şi te-am crescut, as-cultă-mă şi nu mă supăra! Nu mai asculta de legea lui Hristos !» şi altele cîte îţi poate spune un om hulitor şi mort cu firea. 2. Pe de altă parte, ascultă ce-ti spune şi Mîntuitorul: «Eu te-am născut din nou 74 pe tine, care ai fost născut rău de lume spre moarte ; te-am eliberat, te-am vin­decat, te-am răscumpărat. Eu îţi voi da viaţă fără de sfîrşit, viaţă veş­nică 75, mai presus de lume. Eu îţi voi arăta chipul lui Dumnezeu, Tatăl cel bun 76. Să nu-ţi numeşti tată pe pămlnt„. Morţii să-şi îngroape mor­ţii lor, iar tu urmează Mie78. 3. Te voi ridica la odihnă şi la desfătarea bunătăţilor celor nespuse 79 şi negrăite, pe oare nici ochiul nu le-a vă-7ut, nici urechea nu le-a auzit şi nici la inima oamenilor nu s-au suit80, spre care doresc îngerii să privească81 şi să vadă acele bunătăţi pe care Dumnezeu le-a pregătit sfinţilor şi fiilor, care îl iubesc pe El82. 4. Eu, Cel Care te hrănesc, M-am dat pe Mine însumi pîine, din care gustînd cineva să nu mai moară83,- zilnic M-am dat băutură a nemuririi. Eu sânt dascălul unor învăţături mai presus de ceruri. Pentru tine am dus lupta împotriva morţii. Eu am plătit moartea ta, cu care erai dator pentru păcatele tale de mai înainte şi perutru necredinţa ta în Dumnezeu». 5. Auzind, dar, aceste cuvinte şi de la unul şi de la altul, judecă-te pe tine însuţi şi dă singur sentinţa cu privire la miîntuirea ta

De ţi-ar grăi la fel fratele tău, fiul tău, soţia ta, oaricare altul, îna­intea tuturor, în tine Hristos să fie biruitorul. Că El pentru tine luptă !

24.1. Vrei să fii stăpînul averilor tale ? Spune-o ! Şi Hristos nu te desparte de avuţie ; Domnul nu este invidios. Vezi, însă, că te biruie averile şi te stăpînesc ? Lasă-le, aruncă-le, urăşte-le, leapădă-te de ele, fugi! 2. Dacă ochiul tău te sminteşte, Sicoate-l! Că e mai bine să dobîn-deşti cu un singur ochi împărăţia lui Dumnezeu declt amiîndoi ochii fo­cul. Dacă te sminteşte mîna ta sau piciorul tău, taie-le M. Dacă te smin teste sufletul tău, urăşte-1 &. Dacă se pierd aici pe pămînt de dragul lui Hristos, se vor mîntui dincolo 86.

25.1. Aceeaşi explicaţie să o dai şi cuvintelor care urmează : «La ce folos să ai acum, în acest timp cu prigoane, ţarini, averi, case şi fraţi ?» 87. 2. Hristos n-a chemat la viaţa veşnică pe cei care nu aveau averi, pe cei care erau fără casă, pe cei care nu aveau fraţi, ci a chemat şi pe bo­gaţi cum am spus mai înainte 88, a chemat şi pe fraţi la fel: pe Petru cu Andrei, pe Iacov cu Ioan, fiii lui Zevedeu ,• dar erau de acord unii cu alţii şi de acord şi cu Hristos.

3. Hristos exclude să aibă cineva pe fiecare din acestea «cu pri­goane». Bste o prigoană oare vine asupra oamenilor sau din duşmănie sau din invidie sau din dragostea de cîştig ; sau sînt prigoniţi cei credin­cioşi din lucrarea diavolească. 4. Dar cea mai cumplită prigoană este cea dinăuntrul omului; această prigoană porneşte în fiecare om din su­fletul lui, oîod sufletul îi este stricat de pofte fără de Dumnezeu, de tot felul de plăceri, de nădejdi deşarte, de visuri pline de stricăciune, cînd sufletul doreşte tot mai mult, cînd este tulburat şi arde de dragoste sălbatică, cînd este înţepat pînă la sînge, ca de nişte ţepuşi, ca de tăuni, de patimile care sînt în el şi-1 împing spre strădanii nebuneşti, făcîndu-1 să-şi piardă nădejdea în viaţa veşnică şi să dispreţuiască pe Dumnezeu. 5. Această prigoană, mai grea şi mai cumplită, pornită dinăuntrul omului, este necontenit împreună cu el, iar cel prigonit nu poate scăpa de ea ,* poartă în el pretutindeni duşmanul. 6. La fel, focul care vine din afară lucrează încercare 89, dar focul care vine dinăuntru pricinuieşte moarte ; războiul dinafară se termină uşor, dar războiul din suflet ţine pînă la moarte. 7. Dacă ai avere materială, dacă ai fraţi de sînge şi alte zăloa-ge, dar ai în tine o prigoană ca aceasta, părăseşte toată posesiunea aces­tora oare sînt spre răul tău şi adu pace în sufletul tău ! Eliberează-te de prigoana cea îndelungată, întoarce-te de la acelea către Evanghelie, preferă în locul tuturor pe Mîntuitorul, apărătorul tău, miîngîietorul su­fletului tău, stăpînul vieţii celei nesfârşite. 8. Că «ceie ce se văd sînt tre­cătoare, iar cele ce nu se văd sînt veşnice» 90 ,• în timpul de acum totul moare repede şi e nesigur, iar «în veacul pe va să fie este viaţă veş­nică». 91

26.  1. «Cei dinţii vor li pe urmă şi cei de pe urmă întîi» 92. Cuvintele acestea au multe înţelesuri şi în ce priveşte semnificaţia lor alegorică şi în ce priveşte explicaţia lor. Dar acum nu e nevoie să cercetăm lucrul acesta. Ele nu se referă numai la cei cu multe averi, ci în general la toţi oamenii care cred. Să lăsăm dar acum asta !

  1. în ce priveşte, însă, problema care ne stă în faţă, socot că aceste cuvinte nu sînt întru nimic mai prejos de cele ce vă spuneam, că Mîn-tuitorul în nici un chip n-a exclus din împărăţia Sa pe bogaţi din pricina bogăţiei lor şi din pricina averii din jurul lor şi nici nu le-a închis mîn-tuirea, dacă ar putea şi ar voi să se supună poruncilor lui Dumnezeu, să prefere în locul bunurilor trecătoare viaţa veşnică şi să privească ţintă la Domnul, uitîndu-se ca la semnalele unui bun conducător de corabie, ca să vadă ce voieşte, ce porunceşte, ce anunţă, ce semnal le dă, unde şi din care parte le porunceşte să arunce ancora.
  2. Ce nedreptate a săvîrşit cineva, dacă, înainte de a crede în Dum­nezeu, a fost chibzuit şi econom şi a adunat destulă avere ? * 4. Dacă din pricina naşterii, fără voia sa, din nişte oameni bogaţi este exclus de la viaţa veşnică, atunci este mai mult nedreptăţit de Dumnezeu, Care i-a dat viaţă, pentru că 1-a învrednicit de bunătăţile acestea trecătoare, dar îl lipseşte de viaţa veşnică.

5. Şi apoi, în general vorbind, pentru ce mai era nevoie să scoată Dumnezeu din pămînt bogăţie, dacă bogăţia aduce şi pricinuieşte moar­te ? 6, Dar dacă cineva este în stare să îngenunche în adîncul sufletului său dorinţa de stăpînire a averilor, dacă judecă cu măsură, dacă e în­ţelept, dacă caută numai pe Dumnezeu, dacă respiră pe Dumnezeu şi trăieşte împreună cu Dumnezeu, omul acela este sărac faţă de porunci, este liber, nu-i biruit de bogăţie, nu-i bolnav din pricina bogăţiei şi nici rănit de ea. 7. Dar dacă nu, mai iute va intra cămila prin urechile acului decît un bogat ca acesta în împărăţia lui Dumnezeu M.

8. Să fie notat aici şi un gînd mai înalt, anume, cămila care trece prin calea cea strimtă şi îngustă 94 şi o ia înaintea bogatului. Explicarea acestor cuvinte de taină ale Mîntuitorului le poţi cunoaşte din lucrarea : Despre principii şi teologie.

27,        1. In primul loc să se arate ce vrea să spună această comparaţie şi pentru ce s-a spus. Să înveţe bogaţii că nu trebuie să-‘şi neglijeze mîntuirea lor, ca şi cum ar fi mai dinainte osîndiţi, nici nu trebuie să condamne bogăţia ca pe un duşman şi vrăjmaş al vieţii veşnice, ci trebuie să afle în ce chip trebuie folosită averea şi în ce chip trebuie dobîndită viaţa veşnică. 2. Pentru că nu trebuie negreşit să piară cineva, temîn-du-se că este bogat şi nici negreşit să aibă îndrăznirea că se mîntuie, întemeiat pe credinţa că se va mîntui; de aceea haide să cercetăm ce nădejde le dă bogaţilor şi cum li se poate garanta că vor dobîndi ceea ce nu este de nădăjduit şi cum pot dobîndi ceea ce este de nădăjduit.

3. Cînd Învăţătorul a fost întrebat care dintre porunci este cea mai mare, a răspuns: «Sâ iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din toată puterea ta» 95. Mai mare decît aceasta nu este nici o altă poruncă; şi pe bună dreptate. 4. Da, pentru că această poruncă vor­beşte de Primul, de Cel mai mare, de însuşi Dumnezeu, Tatăl nostru, prin Care s-au şi făcut şi sînt toate şi în Care se vor reîntoarce toate cele care se vor mîntui96. 5. Aşadar, pentru că am fost iubiţi de El mai îna­inte 97 şi pentru că de la El am primit viaţa, n-ar fi drept să avem pe cineva mai mare şi mai de cinste ; de aceea să-I dăm numai acest mic dar pentru harurile foarte mari pe care le-am primit, că altceva nu putem găsi pentru a-L răsplăti pe Dumnezeu, Care este desăvîrşit şi nu are lipsă de nimic, de la Care primim nemurirea, pentru că am iubit pe Tatăl cu toată tăria şi puterea noastră. Cu cît iubeşte cineva mai mult pe Dum­nezeu, cu atît mai mult pătrunde înlăuntrul lui Dumnezeu.

28. 1. A doua poruncă, care vine la rînd, a spus Domnul, dar cu ni­mic mai mică decît cea dintîi, este porunca: «Sâ iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» 98. Dar pe Dumnezeu mai presus decît pe tine însuţi. 2. Iar cînd unul, care vorbea cu El, L-a întrebat: «Cine este aproapele meu?» „, n-a definit «aproapele» aşa cum îl înţelegeau iudeii, adică pe omul înrudit prin skige, nici pe cel din aceeaşi patrie, nici pe prozelit, la fel nici pe cel tăiat împrejur, nici pe cel care se foloseşte de una şi aceeaşi lege, 3. ci a adus vorba de unul care se cobora din Ieru­salim la Ierihon; şi-1 înfăţişează pe acesta atacat de tâlhari, căzut pe cale, pe jumătate mort, trecut cu vederea de preot, nebăgat în seamă de levit, dar miluit de un samaritean dispreţuit şi afurisit de toţi ,• acesta n-a trecut cu nepăsare pe lîngă el ca ceilalţi, ci a venit pregătit cu cele de care avea nevoie cel primejduit, cu vin, cu untdelemn, cu fese de legat rănile, cu animal de povară, cu plată pentru hangiu, una pe care i-a dat-o atunci ,iar alta pe care i-a făgăduit-o la întoarcere 100. 4. Şi Domnul 1-a întrebat: «Care din aceştia a iost aproapele celui care a suferit acele necazuri cumplite?» 101 ,• iar cînd acela I-a răspuns : *Cel care a avut milă de el», Domnul i-a spus : «Şi tu, dar, mergind, fă la fel» 102. Pentru că din dragoste odrăsleşte facerea de bine.

29.1. în amândouă poruncile Domnul porunceşte dragostea; dar în ordinea lor a făcut o deosebire : în primul loc este dragostea, care se ridică spre Dumnezeu, în al doilea loc dragostea care se îndreaptă către aproapele. 2. Şi cine altul poate fi aproapele nostru decît Mîntuitorul ? Sau cine ne-a miluit mai mult, decît Mîntuitorul, pe noi care eram aproape omorâţi de stăpînitorii întunericului103; pe noi , care eram cu multe răni, cuprinşi de frică, de pofte, de urgii, de supărări, de înşelăciuni şi plă­ceri ? 3. Singurul doctor al acestor răni este numai Iisus, Cel Ce a tăiat desăvîrşit din rădăcină patimile, nu ca legea, care tăia doar urmările patimilor, fructele sadurilor rele, ci a pus securea Lui la rădăcina rău­tăţii 104. 4. Mântuitorul este «vinul» 185, sângele cel din via lui David 10«, oare s-a vărsat peste sufletele noastre rănite ,• El este «untdelemnul» l07, mila din inima Tatălui, pe care ne-a adus-o şi s-a revărsat cu prisosinţă peste noi,- El a arătat «feşile» 108 cele de nedezlegat ale sănătăţii şi mân­tuirii : dragostea, credinţa şi nădejdea 109 ,• El a poruncit îngerilor şi în­cepătorilor şi puterilor să ne slujească ll0 cu mare plată U1, că şi ei vor fi eliberaţi de deşărtăciunea lumii la descoperirea slavei fiilor lui Dum­nezeu 112. 5. Pe Acesta trebuie să-L iubeşti la fel ca pe Dumnezeu. Şi iu­beşte pe Hristos Iisus cel care face voia Lui şi-I păzeşte poruncile Lui113. 6. Că «nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu« U4; şi: «Pentru ce-Mi spu­neţi : Doamne, Doamne şi nu faceţi cele ce vă spun Eu?» 115,- şi: «Feri­ciţi sînteţi voi care vedeţi şi auziţi acelea pe care nici drepţii, nici pro­feţii nu le-au vdzur, nici nu le-au auzit» 1W, dacă faceţi cele ce vă spun Eu.

30. 1. Pe primul loc, aşadar, se află cel care-L iubeşte pe Hristos ,-pe al doilea loc, cel care cinsteşte şi are grijă de cei ce cred în Hristos. Că binele pe care-1 faci unui ucenic al lui Hristos, Domnul îl socoteşte ca fiind făcut pentru El şi şi-1 face al Său. 2. «Veniţi, binecuvîntaţii Părin­telui Meu, moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii •, că am flâmînzit şi Mi-aţi dat să mînînc ; am însetat şi Mi-aţi dat să beau , străin am fost şi M-aţi primit -, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat -, bolnav am iost şi M-aţi cercetat •, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine». 3. Atunci li vor răspunde drepţii zicînd: «Doamne, cînd Te-am văzut ilămînd şi Te-am hrănit sau însetat şi Ţi-am dat să bei ? Şi cînd Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat ? Sau cînd Te-am vă­zut bolnav şi Te-am cercetat ? Sau în temniţă şi am venit la Tine?». 4. Răspunzînd împăratul le va zice lor: «Amin zic vouă, întrucît aţi tăcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» U7. 5. Şi iarăşi, dimpotrivă îi aruncă în foc pe cei care n-au dat aceste ajutoare celor mai mici, pentru că Lui nu l-au dat118. 6. Iar în -altă parte zice : «Cel care nu vă primeşte pe voi, de Mine se leapădă» ll9.

31.1. Pe aceştia Domnul îi numeşte şi fii120 şi copii121 şi prunci122 şi prieteni123 şi micil24, pentru că aici pe pămint sînt mici faţă de vi­itoarea lor măreţie de sus. «Să nu dispreţuiţi, spune Domnul, pe vreunul din aceştia mici, că îngerii lor văd pururea faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri» 125. 2. Şi în alt loc : «Nu te teme, turmă mică 1 Că vouă a bine­voit Tatăl să vă dea împărăţia» l26 cerurilor. 3. Tot astfel, Domnul spune, că cel mai mic din împărăţia cerurilor, adică ucenicul Lui, este mai mare decît Ioan, cel mai mare dintre cei născuţi din femei127. 4. Şi iarăşi : «Cel ce primeşte pe un drept sau pe un prooroc în nume de drept sau prooroc, va primi plata acelora; iar cel care va da unui ucenic în nume de ucenic, un pahar cu apă rece, nu-şi va pierde plata sa» 128. Aşadar chiar această singură faptă nu-şi pierde plata sa.

5. «Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca, atunci cînd va lipsi, să vă primească în corturile cele veşnice» 129. 6. Domnul arată prin aceste cuvinte că orice avuţie, pe care o ţine cineva pentru el însuşi şi nu o pune în comun celor nevoiaşi, este în chip firesc nedreaptă; dar este cu putinţă ca el, din această bogăţie nedreaptă, să săvîrşească şi vreo faptă dreaptă şi mîntuitoare, să aline adică lipsurile şi durerile unuia din cei care au cort veşnic la Tatăl.

7. Observă mai întîi că Domnul nu ţi-a poruncit să te laşi rugat de cei care sînt în nevoi, nici să aştepţi ca ei să te deranjeze, ci îţi porun­ceşte ca tu să cauţi pe cei care au nevoie să fie ajutaţi şi sînt vrednici ucenici ai Mîntuitorului. 8. Bun este şi cuvîntul apostolului: «Pe dătă­torul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu» 130, pe cel care se bucură cînd dă şi nu se zgîrceşte cînd seamănă, ca să nu secere tot aşa131, pe cel care face comune averile sale fără să cîrtească132, fără să facă deosebire şi fără să se mîhnească ,• aceasta este o facere de bine cu adevărat cu­rată. 9. Dar mai bun decîţ cuvîntul apostolului este cuvîntul Domnului, spus în alt loc : «Oricui cere de Ia tine dă-i!» 133.0 dragoste ca aceasta de a dărui este proprie numai lui Dumnezeu. Dar mai presus de tot ce este dumnezeiesc este sfatul dat de Domnul134 de a nu aştepta măcar să ţi se ceară, ci de a căuta pe cel care este vrednic să primească binefa­cerea, ca apoi să ţi se rînduiască o plată atît de mare •• cortul cel veşnic.

32. 1. Ce frumoasă neguţătorie ! Ce dumnezeiesc tîrg! Cumperi ne­murirea cu bani! Dai cele pieritoare din lumea aceasta şi primeşti în schimbul lor locuinţă veşnică în ceruri.

2. Du-te, bogatule, dacă eşti înţelept, la acest iarmaroc ! Iar dacă e nevoie cutreieră tot pămîntul, nu te teme de primejdii şi de oboseli, cînd e vorba, ca aici pe pămînt, să cumperi împărăţia cerească ! 3. Pentru ce te bucură atîta pietrele strălucitoare, smaraldele şi casa, care sînt sau hrană focului sau jucării ale timpului sau o nimica în faţa cutremu­rului sau silniciei tiranului ?. 4. Doreşte să locuieşti în ceruri, doreşte să împărăteşti cu Dumnezeu! împărăţia aceasta ţi-o va da un om care vine la tine sub chipul lui Dumnezeu 135. Acela a luat aici puţin, dar din­colo te va face împreună-locuitor pentru toate veacurile. 5. Roagă-1 să ia ! Grăbeşte-te, nevoieşte-te, teme-te ca nu cumva să te refuze ! Că Dom­nul nu i-a poruncit lui să ia, ci ţie să dai. 6. Domnul n-a spus : «dă» sau «oferă» sau «fă bine» sau «ajută», ci : «Fă-ţi prieteni» m,• iar prieten nu ţi-1 faci pe cel căruia îi dai o singură dată, ci pe cel căruia îi dai toate înlesnirile şi pe care îl ai îndelungată vreme lîngă tine. Da, nici credinţa, nici dragostea, nici răbdarea nu ţine o singuiră zi, ci «cel care rabdă pînă la sfîrşit, acela se va mîntui» 1S7.

—    33. 1. Dar cum poate un om să dea acestea ?

—    Nu le dă el, ci Domnul le dă pentru preţuirea pe care o are pen­tru acel om, pentru dragostea ce i-o poartă, pentru prietenia cu el. Ce spune Domnul : «Voi da nu numai prietenilor Mei, ci prietenilor prie­tenilor Mei» 138.

—    2. Şi cine este acest prieten al lui Dumnezeu ?

-— Nu hotărî singur, cine merită şi cine nu merită! Se poate să gre­şeşti cînd judeci valoarea cuiva ! Pentru că te îndoieşti din pricina neşti-inţei, e mai bine să faci bine şi celor care nu merită pentru cei care me­rită, decît ferindu-te să dai celor mai puţin buni, să nu ajuţi nici pe cei. ce merită. 3. Că din grija ta şi din dorinţa de a cerceta pe cei care me­rită şi pe cei care nu merită să primească ajutorul tău, este cu putinţă. să treci cu vederea chiar pe unii care sînt iubiţi de Dumnezeu ; iar pen­tru această faptă pedeapsa este osînda în focul cel veşnic ,- dar dacă eşti hotărît să dai fără alegere tuturor celor care au nevoie, atunci neapărat. se va găsi şi unul din cei care pot fi mântuiţi de Dumnezeu. 4. Aşadar, «nu judeca, ca să nu fii judecat139; cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura 14° ,• măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vîrî 141 ţi se­va da ţie». 5. Deschide, dar, inima ta tuturor celor care au fost înscrişi ca ucenici ai lui Dumnezeu !42. Nu te uita cu dispreţ la trupul lor şi nici să nu fii fără purtare de grijă faţă de vîrsta lor ; nici dacă-i sărac saui prost îmbrăcat, urît la faţă sau slăbit de boală ; aceasta să nu te facă să te-scîrbeşti de sufletul lui şi să-i întorci spatele ! 6. Trupul este o formă cu care sîntem îmbrăcaţi, un pretext al drumului nostru în lume, ca să. putem intra în această şcoală obştească ,• dar înlăuntrul trupului locu­ieşte ascuns Tatăl şi Fiul Lui, Care a murit pentru noi şi a înviat cu. noi U3.

34. 1. Această formă văzută înşeală moartea şi pe diavol,- că bo­găţia şi frumuseţea dinlăuntrul trupului sînt nevăzute de ei. Moartea şi diavolul se înfurie împotriva trupului, pe care-1 dispreţuiesc, socotindu-1 neputincios, pentru că sînt orbi faţă de avuţiile dinlăuntrul trupului, pen­tru că nu ştiu ce mare comoară purtăm în vas de lut144, zidit de jur iîmprejur cu puterea lui Dumnezeu Tatăl, cu sîngele lui Dumnezeu Fiul şi cu rouă Duhului Sfînt. 2. Să nu te laşi înşelat tu, care ai gustat ade­vărul, care ai fost învrednicit de răscumpărarea cea mare, ci împotriva tuturor oamenilor alcătuieşte-ţi o armată fără arme, nerăzboinică, ne-imînjită de sînge, necuprinsă de furie, fără de pată, alcătuită din bătrîni cinstitori de Dumnezeu, din orfani iubitori de Dumnezeu, din văduve înarmate cu blîndeţea, din bărbaţi împodobiţi cu dragostea. 3. Dobîn-‘deşte cu bogăţia ta pe nişte oameni ca aceştia, străjeri ai trupului şi su­fletului tău, cărora Dumnezeu le este general; datorită lor corabia ţi se uşurează chiar cînd e pe cale să se scufunde, pentru că e cîrmuită numai «de rugăciunile sfinţilor ; boala cumplită ţi se potoleşte, pentru că e alun­gată de mîinile care au stat întinse înaintea ta ,• pe tîlharii care vor să te atace îi dezarmează, pentru că armele le sînt furate de rugăciuni cu­vioase, iar silnicia demonilor este sfărîmată, pentru că e biruită de po-jrunci puternice.

  1. 1. Toţi aceşti ostaşi lucrează ,• toţi sînt străjeri siguri ,• nici unul aiu-i leneş, nici unul nu-i nefolositor. Unul poate să te scape de mînia lui Dumnezeu, altul poate să te mîngîie cînd eşti supărat, altul poate să lăcrimeze şi să ofteze cuprins de milă pentru tine înaintea Domnului universului, altul poate să te înveţe cele de folos pentru mîntuirea ta, •altul poate să te sfătuiască cu îndrăznire, altul poate să te povăţuiască cu dragoste ,• toţi te pot iubi cu adevărat, fără viclenie, fără teamă, fără Jăţărnicie, fără linguşeli, sincer. 2. Ce dulci sînt îngrijirile celor care ne iubesc pe noi! Ce fericite sînt slujirile celor care au îndrăznire! Ce sin­ceră e credinţa celor care se tem numai de Dumnezeu! Ce adevărate sint cuvintele celor care nu pot minţi! Ce frumoase sînt faptele celor care au ajuns la încredinţarea de a sluji lui Dumnezeu, de a asculta de Dumnezeu, de a plăcea lui Dumnezeu ! Nu par a se apropia de trupul tău, ci fiecare de propriul lui suflet, că nu vorbesc unui frate, ci împă-Tatului veacurilor l45, Care locuieşte în tine.

1. Toţi credincioşii sînt buni, cu cuviinţă dumnezeiască şi vred­nici de numele I46 pe care-1 poartă ca pe o diademă. Nu numai atît ,• dar sînt unii mai aleşi decît cei aleşi; şi aceasta, cu atît mai mult, cu cît ei se arată mai puţin a fi ceea ce sînt,• aceştia într-un oarecare dhip şi-au .scos corăbiile vieţii lor din valurile lumii şi s-au aşezat la loc sigur ,-nu voiesc să pară sfinţi, iar dacă cineva i-ar numi, se ruşinează ,• ascund în adîncul cugetului lor tainele cele negrăite şi nu vor să fie văzută în lume nobleţea sufletului lor. Pe aceştia Cuvîhtul îi numeşte «lumina lu­mii» 147 şi «sarea pămlntului» 148. 2. Aceştia sînt sămînţa; sînt chiipul şi asemănarea lui Dumnezeu 149. Unul ca acesta este copil adevărat al Lui156 şi moştenitor 15\ trimis pe pămînt, ca într-o ţară străină, de marea rîn-duială şi analogie a Tatălui. 3. Pentru el s-au creat cele văzute şi cele nevăzute ale lumii, unele ca să-i slujească, altele ca să-1 deprindă cu asceza, altele ca să-1 înveţe. Toate se menţin atîta vreme cît sămînţa xămîne aici pe pămînt; cînd sămînţa va fi adunată, atunci toate foarte .repede se vor desface 152.

37. 1. Ce mai trebuie însă spus ? Priveşte la tainele dragostei şi atunci vei vedea sînul Tatălui, despre care a vorbit numai Dumnezeu Cel Unul-Născut15s. Dumnezeu însuşi este dragoste lu şi datorită dra­gostei Lui am ajuns să-L privim.

2. Ceea ce este negrăit în Dumnezeu este Tată, iar ceea ce este milă în Dumnezeu a ajuns inimă de mamă ; iar din pricina dragostei Sale, Tatăl a ajuns să aibă simţămintele femeii, şi marea dovadă este Cel năs­cut din El. Iar fructul născut din dragoste este dragoste. 3. Pentru aceea s-a pocjv>rît şi El, pentru aceea a luat trup omenesc, pentru aceea a su­ferit de bunăvoie toate cele omeneşti, pentru ca măsurînd cu slăbiciu-jiea noastră pe cei ce i-a iubit, să ne măsoare în schimb pe noi cu pute­rea Lui. 4. Cînd avea să se jertfească şi să se dea pe Sine răscumpă­rare, ne-a lăsat testament nou : «Dragostea tnea dau vouă» 155. Ce este această dragoste şi cît e de mare ? Şi-a pus pentru fiecare din noi su­fletul Lui, egal în valoare cu întreg universul. Şi ne cere în schimb să avem şi noi această dragoste unii faţă de alţii.

5. Dacă sîntem datori fraţilor noştri cu sufletele noastre ^ — şi am făcut un asemenea legămînt şi faţă de Mîntuitorul — vom mai închide, îngrămădind lîngă noi, lucrurile lumii acesteia, pe cele sărace, pe cele străine, pe cele care se duc ? Vom mai pune stăvilar celor peste care după puţină vreme va veni focul? 6. Dumnezeiescul şi insuflatul de Dumnezeu loan spune : «Cel care nu iubeşte pe fratele său este omoritor de oameni» 1S7. Unul ca acela este sămînţă a lui Cain, odraslă a diavo­lului ; nu este milos ca Dumnezeu, nu are nădejdea unei vieţi mai bune, este fără sămînţă, fără rod ,• nu este mlădiţa viţei de vie celei mai presus de ceruri, care e totdeauna verde ; de aceea se taie şi aşteaptă focul cel cumplit158.

38. 1. Tu, însă, cunoaşte «calea cea mai înaltă» 159 oare duce la mîn-tuire, pe care o arată Pavel. «Dragostea nu caută ale sale» 160, ci se re­varsă spre frate ; pentru acesta Pavel este îngrijorat, pentru acesta se tulbură cu înţelepciune. 2. «Dragostea, spune el, acoperă mulţime de păcate i61. Dragostea desăvîrşită alungă frica162, nu se semeţeşte, nu se trufeşte 163, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr ; pe toate le îndură, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă. Dragostea niciodată nu cade ; profeţiile se vor desfiinţa, limbile vor înceta, vindecările pe pămint se vor sfîrşi164. Şi xămîn acestea trei: credinţa, nădejdea Şi dragostea; dar mai mare între acestea este dra­gostea» 165. 3. Şi pe bună dreptate ; credinţa va pieri, cînd vom vedea pe Dumnezeu şi vom fi încredinţaţi cu proprii noştri ochi; nădejdea va dispare în faţa darurilor pe care le-am nădăjduit ,• iar dragostea va ajunge la plinătatea ei şi va înmulţi şi darurile cele desăvîrşite. 4. Dacă cineva sădeşte în sufletul său dragostea, chiar dacă a fost născut în păcate, chiar dacă a săvîrşit multe fapte din cele oprite, poate să îndrepte ceea ce a greşit, dacă îşi măreşte dragostea şi face pocăinţă curată.

5. Dar să nu te descurajeze şi să nu te ducă ia deznădejde un gînd ca acesta, că ştii care este bogatul care nu poate avea loc în ceruri; 39.1. ştii de asemeni în ce chip trebuie să întrebuinţeze bogatul averile sale ca să scape de bîrfelile şi greutăţile bogăţiei, care-i închid drumul la viaţa veşnică, şi ca să se poată bucura de bunătăţile cele veşnice. Dar dacă se întîmplă ca un bogat, fie djn neştiinţă, fie din slă­biciune, fie din împrejurări în afară de voia lui, după pecete l66, după ce a fost răscumpărat, să cadă în nişte păcate şi greşeli, încît să fie doborît complet de ele, să nu-şi piardă nădejdea, socotind că a fost osîndit pentru totdeauna de Dumnezeu. 2. Că uşile sînt deschise celui care se întoarce în adevăr din toată inima la Dumnezeu ,• iar Tatăl cel iubitor primeşte pe fiul care se căieşte cu adevărat167; iar căinţa ade­vărată este a nu te mai face vinovat de aceleaşi păcate, ci de a smulge din rădăcină din suflet pînă la unul păcatele pentru care erai osîndit la moarte. Odată aceste păcate nimicite, Dumnezeu se va împrieteni ia­răşi cu tine. 3. Că spune Domnul : «Mare şi nedepăşită bucurie şi sărbă­toare este în ceruri la Tatăl şi la îngeri pentru un păcătos care se în­toarce şi se pocăieşte» 168. 4. De aceea a şi strigat: «Milă voiesc, iar nu jertfă169. Nu vreau moartea păcătosului, ci pocăinţa lui170. De vor ii păcatele voastre ca lîna roşie, ca zăpada le voi albi; iar dacă vor fi mai negre decît întunericul, le voi spăla şi le voi face ca lîna albă» m. 5. Că numai Dumnezeu poate să dea iertare de păcate 172 şi să nu soco­tească greşelile 173; de aceea şi nouă ne porunceşte Domnul să iertăm în fiecare zi pe fraţii noştri, care se pocăiescm. 6. Iar dacă noi, răi fiind, ştim să dăm daruri bune, cu cît mai mult Tatăl îndurărilor 175, Tatăl cel bun, Tatăl a toată mmgîierea, Tatăl cel mult milostiv 176 şi cel îndurător, Care este şi îndelung răbdător 177. Tatăl aşteaptă pe cei care se întorc la El; iar a te întoarce cu adevărat la El, înseamnă a pune capăt păcatelor şi a nu te mai uita înapoi178.

40. 1. Dumnezeu dă iertare pentru păcatele făcute în trecut ,• pentru cele viitoare, fiecare pentru el însuşi. Aceasta înseamnă a te căi de păcatele trecute, a le osîndi şl a cere de la Tatăl iertarea lor, singurul din toţi care poate face nesăvîrşite cele săvîrşite, spălînd păcatele de mai înainte cu mila Lui şi cu rouă Duhului. 2. «în cele în care vă voi găsi, spune Domnul, p%ntiu acelea vă voi şi judeca» 179. Şi de fiecare dată strigă sfîrşitul tuturor lucrurilor. 3. Deci cel care a făcut foarte mari fapte bune în viaţa lui, dar dacă la sfîrşitul vieţii a alunecat spre păcat, zadarnice sfait toate ostenelile lui de mai înainte 18°, pentru că la sfîrşitul vieţii sale era ieşit din luptă; şi dimpotrivă, cel care a dus mai înainte o viaţă stricată şi ticăloasă, dar dacă în urmă se pocă-ieşte, prin timpul de după pocăinţă, şterge păcatele vieţuirii sale rele de mulţi ani m. 4. Este nevoie de multă purtare de grijă, aşa precum trupurile bolnave de o boală îndelungată au nevoie de o dietă specială şi de mai multă îngrijire. 5. Vrea hoţul să capete iertare ? Să nu mai fure ! Cel ce săvârşeşte adulter să nu se mai ardă ! Desfrânatul să se cuminţească ! Jefuitorul să dea înapoi ce a luat şi să dea mai mult decît a luat182. Martorul mincinos să caute să spună adevărul. Cel care jură fals să nu mai jure. Să tai totodată şi celelalte patimi: mînia, pofta, supărarea, teama, ca să fii găsit la ieşirea din lumea aceasta împăcat cu duşmanul tău 183. 6. Este poate cu neputinţă să tai dintr-o dată pati­mile pe care le ai în tine, dar poţi reuşi cu puterea lui Dumnezeu, cu rugăciunea ta omenească, cu ajutorul fraţilor, cu căinţă sinceră şi cu necontenită stăruinţă.

41. 1. De aceea trebuie negreşit ca tu, om de seamă, puternic şi bogat, să ai lîngă tine un om al lui Dumnezeu ca dascăl şi cîrmaci al vieţii tale. Sfieşte-te măcar de unul, teme-te măcar de unul, deprinde-te să auzi pe unul care-ţi vorbeşte cu îndrăznire, care este aspru cu tine, dar este în acelaşi timp şi doctor. 2. Nici ochilor nu li-i de folos să rămlnă totdeauna nepedepsiţi, ci câteodată şi ei lăcrimează şi sufăr, pentru ca să fie mai sănătoşi. 3. Tot aşa şi pentru suflet: nimic nu-i mal primejdios ca o necontenită desfătare. Din pricina moleşirii, sufletul orbeşte, dacă rămîne nemişcat în faţa unui cuvînt spus cu îndrăznire. 4. De omul, pe care ţi l-ai luat pe lîngă tine, teme-te cînd se mînie, urmple-ţi sufletul de durere cînd îl vezi că suspină, respectă-1 cînd ii vezi că i se potoleşte mînia, ia-i-o înainte cînd îl vezi că refuză să te pedepsească. 5. Omul acesta să stea multe nopţi de veghe pentru tine, ruglndu-se lui Dumnezeu pentru tine şi înduplecînd pe Tatăl cu rugă­ciunile lui obişnuite ,• că Tatăl nu întoarce spatele copiilor Lui care au nevoie de milă. 6. Omul acesta se va ruga pentru tine, dacă e preţuit de tine cum trebuie şi dacă nu este supărat de tine, ci pentru tine. A-ceasta este pocăinţă nefăţarnică. 7. «Dumnezeu nu se lasă batjocorit» lM, nici nu ia seama la cuvintele deşarte. Singur El cercetează măduvele şi rărunchii inimii18S, aude pe cei care sînt în foc 186, ascultă pe cei care se roagă în pîntecele chitului187, este aproape de toţi cei care cred’ în El, dar departe de necredincioşi, dacă nu se pocăiesc.

42. 1. Iar ca să te încredinţezi că, dacă te pocăieşti cu adevărat aşa, ai nădejde temeinică de mântuire, ascultă o povestire 188, care nu-i povestire, ci cuvînt predat cu adevărat despre apostolul Ioan şi păs­trat în amintire.

2. Cînd a murit tiranul189, apostolul Ioan a venit din insula Patmos la Efes. Cînd era rugat, se ducea şi în ţinuturile învecinate ale neamu­rilor ,• în unele punea episcopi, în altele întemeia biserici, în altele hiro­tonea cleric pe unul din cei arătaţi lui de Duhul. 3. S-a dus şi în unul din oraşele nu departe de Efes, unii îi dau şi numele 190. Acolo a mîn-gîiat pe fraţi; şi văzînd un tînăr cu trupul bine legat, cu înfăţişare plăcută şi cu suflet înflăcărat, s-a îndreptat către episcopul locului şi i-a zis : «îţi încredinţez purtării tale de grijă cu toată rîvna pe acest tînăr şi iau oa martori Biserica şi pe Hristos». Epiisicopul a primit şi i-a făgăduit totul. Apostolul i-a spus din nou aceleaşi cuvinte şi a luat aceiaşi martori,- 4. apoi a plecat la Efes. Presbiterul191 a luat acasă la el pe tlnărul ce i-a fost încredinţat; 1-a ţinut lîngă el, 1-a hrănit, 1-a îngrijit, iar pe urrnă 1-a luminat18*. După aceea n-a mai avut grijă de el şi nici nu 1-a mai păzit, socotind pecetea Domnului193 desăvârşită pază. 5. Tînărul, fiind lăsat de capul lui înainte de vreme, s-a alipit, spre pierderea lui, de nişte tineri leneşi, stricaţi şi obişnuiţi cu rele, •de aceeaşi vîrstă cu el. Aceia l-au atras la ei mai întîi cu mese bo­gate ; apoi l-au luat cu ei să se ducă noaptea să fure haine ; apoi i-au cerut să facă fapte şi mai rele. 6. încetul cu încetul s-a obişnuit cu acestea şi, din pricina firii lui aprinse, s-a abătut din calea cea dreaptă, ca un cal îndărătnic şi puternic, care-şi muşcă zăbalele şi se îndreaptă mai mult spre prăpastie. 7. Deznădăjduindu-se desăvîrşit de mîntuirea -cea întru Dumnezeu şi socotindu-se pierdut pentru totdeauna nu se mai gîndea să se ocupe de nimicuri, ci să facă ceva mare şi dorea să ducă aceeaşi viaţă ca şi ceilalţi tineri. I-a luat, deci, pe aceştia şi a făcut cu ei o bandă de tîlhari. Şi pentru că era foarte silnic, foarte crud şi foarte aspru a ajuns îndată căpitanul tîlharilor. 8. A trecut timp ,- o nevoie din oraşul acela a silit pe creştini să-1 cheme din nou ipe loan la ei. Apostolul, după ce a rînduit lucrurile pentru care a venit, a zis : «Haide, •o episcope, dă-ne înapoi ceea ce ţi-am încredinţat eu şi Hristos». 9. Epis­copul mai întîi s-a spăimîntat, gîndindu-se că a fost calomniat pentru nişte bani pe care nu i-a luat; nici nu putea crede că e vorba de un lucru pe care nu-1 avea, dar nici nu putea să nu aibă încredere în cu­vintele lui loan. Cînd loan i-a spus :«îţi cer tînărul şi sufletul fratelui!», atunci paresibiterul a oftat din adâncul inimii şi lăcrimând i-a spus : «A-cela a murit». «Cum şi de ce a murit?», 1-a întrebat loan. «Pentru Dum­nezeu e mort, i-a răspuns presbiterul. A plecat, este un rău, un om pierdut şi, ce-i mai mult, este că a ajuns tîlhar ,- acum împreună cu banda lui de tîlhari a pus stăpînire pe muntele din faţa bisericii». 10. Apostolul şi-a sfîşiat hainele, cu mare plîngere, s-a lovit peste cap şi a zis : «Bun paznic am lăsat pentru sufletul fratelui! Dă-mi îndată un cal şi să vină cineva cu mine, ca să-mi arate drumul!». Şi a alergat, aşa cum era, chiar de ia biserică. 11. Cînd a ajuns în munte, a fost prins de straja tîlharilor. Apostolul nici n-a fugit, nici nu s-a rugat să-i dea drumul, ci a strigat: «Pentru asta am venit aici! Duceţi-mă la căpitanul vostru !» 12. Căpita nul, înarmat cum era, deocamdată îl aştepta , dar îndată ce s-a apropiat, 1-a recunoscut pe Ioan şi ruşinat a luat-o la fugă. Apostolul, însă, uitîn-du-şi vîrsta, s-a luat după el, pe cît îl ţineau puterile, strigînd : 13. <(Pentru ce, fiule, fugi de mine, tatăl tău, care-s neînarmat şi bătrîn ! Ai milă de mine, fiule, nu te teme ! Mai ai încă nădejde de viaţă veş­nică ! Eu voi da lui Hristos cuvînt pentru tine 194; iar dacă trebuie, eu, de bunăvoie, voi suferi moarte pentru tine, aşa cum Domnul a suferit pentru noi. Pentru tine îmi voi da în schimb sufletul meu. Stai! Cre-de-mă IHristos m-a trimis !» 14. Acela, la auzul acestor cuvinte, mai în-tîi s-a oprit, căutînd în jos; apoi a aruncat armele şi în sfîrşit, tremu-rînd, a pl’îns cu amar 195; a îmbrăţişat pe bătrîn, care se apropiase de el ; cu plînsetele sale şi-a cerut iertare pe cît a putut, iar cu lacrimile sale s-a botezat a doua oară, ascunzîndu-şi numai mîna dreaptă. 15. Aposto­lul i-a garantat şi a întărit cu jurămînt că i-a găsit iertare de la Mîntu-itorul ,• s-a rugat de el, a îngenuncheat în faţa lui, i-a sărutat mîna dreap­tă, ca să-i arate că fusese curăţită prin pocăinţă şi 1-a adus iarăşi în biserică. Acolo s-a rugat pentru el cu bogate rugăciuni, nevoindu-se totodată cu îndelungate posturi şi încîntîndu-i sufletul cu felurite şi­ruri de cuvinte. Şi, după cum se spune, apostolul n-a plecat pînă ce nu 1-a pus în conducerea bisericii. Fostul căpitan de tîlhari a dat mare pildă de adevărată pocăinţă, mare dovadă de naştere din nou, trofeu văzut al învierii.

16 196. Îngerii îi vor primi pe cei ce se pocăiesc cu feţe luminoase cîntîndu-le şi deschizîndu-le cerurile. Dar înainte de toţi îi va întîm-pina Însuşi Mîntuitorul ca să-i primească ,• le va da lumina cea neum­brită şi nesfîrşită, îi va duce în sînurile Tatălui, la viaţa veşnică, în împărăţia cerurilor.

17. Să crezi acestea, pentru că ţi le spun ucenicii lui Dumnezeu, şi le spune Dumnezeu, Care chezăşuieşte pentru ele, ţi le spun profeţiile, evangheliile, cuvintele apostolice. Dacă trăieşti cu acestea, dacă îţi su­pui lor urechile tale, dacă faci faptele poruncite de ele, vei vedea chiar la ieşirea ta din această viaţă, scopul lor şi dovedirea învăţăturilor în care ai crezut. Ducă ai Ungă tino, aici pe pămînt, pe îngerul pocăinţei, nu te vei căi atunci cind vei părăsi trupul, nici nu te vei ruşina, pentru că vei vedea că se apropie de tine Mîntuitorul cu slava Lui şi cu oştirea Lui ,• nu te vei teme de foc. Dar dacă alergi să te lăfăieşti în plăceri, păcătuind mereu, dacă preferi desfătarea de aici în locul vieţii veşnice, dacă întorci spatele Mîntuitorului, oare-ţi dă iertare, atunci nu da vina nici pe Dumnezeu, nici pe bogăţie, nici pe starea ta de frunte, pentru că tu, de bunăvoia ta, ţi-ai pierdut sufletul. 19. Dacă, însă, stai cu ochii ţintă la mîntuire, dacă o doreşti, dacă o ceri cu îodrăznire m şi cu silnicie 198, Tatăl cel bun, Care este în ceruri, îţi va da curăţie adevă­rată şi viaţă veşnică, 20. Căruia, prin Fiul Iisus Hristos, Domnul viilor şi al morţilor 189 şi prin Sfîntul Duh, fie slavă, cinste, putere, măreţie veşnică şi acum şi în generaţiile generaţiilor şi în vecii vecilor. Amin.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cum sa vorbim cu ereticii

Articol apartinand Sf.Teofan Zavoratul.

Sf.Teofan Zăvorâtul – Cum să vorbim cu ereticii

Vă răspund cu bucurie sau, mai corect, voi discuta cu dumneavoastră în scris problemele pe care le ridicaţi în scrisoarea deosebită pe care mi-aţi trimis-o. înainte de a-mi fi scris dumneavoastră, am auzit şi eu câte ceva, dar n-am dat prea multă importanţă, însă acum văd că în regiunea în care trăiţi a izbucnit o adevărată epidemie. De aceea, mă grăbesc să vă răspund aşa cum mă va lumina Dumnezeu.

~ I ~

Îmi scrieţi: „A venit la noi un învăţător al credinţei, ce pare un om politicos, şi umblă nu numai pe la casele celor bogaţi, dar şi pe la cei săraci, citeşte din Evanghelie, o interpretează, îi învaţă pe oameni credinţa în Hristos şi îi îndeamnă să se pocăiască. Lângă mine stă un legător de cărţi sărac, învăţătorul acela vine des la casa lui, unde adună o mulţime de lume. M-am dus şi eu acolo de două ori. Se aude că şi prin alte părţi propovăduieşte şi adună oameni”.

Să ne oprim deocamdată aici cu scrisoarea dumneavoastră. Se vede foarte clar că acest predicator al credinţei nu este un om al Bisericii. Cum să propovăduiască credinţa în Hristos fără să fie recunoscut ca propovăduitor de către Biserică?[1] Lucrul acesta este nemaiauzit! Trebuia să vă gândiţi că aici se întâmplă ceva suspect şi să fiţi reţinut. Astfel v-aţi purtat? Aţi cercetat dacă sunt corecte cele pe care le auziţi sau dacă duc spre ceva bun? Aşa ar fi trebuit să priviţi lucrurile de la bun început.

În continuare, spuneţi că omul acela îi învaţă pe oameni să creadă în Hristos şi citează mereu din Evanghelii. Lucrul acesta ar fi trebuit să vă dea de gândit. De ce vă învaţă credinţa în Hristos? Sunteţi oare turc sau tătar? De mic copil credeţi în Hristos şi trăiţi la sânul sfintei Biserici Ortodoxe, după exemplul tuturor sfinţilor care au fost slăviţi de Dumnezeu. Atunci când a început să vă înveţe despre credinţa în Hristos pe dumneavoastră, care deja credeţi, ar fi trebuit să vă gândiţi că ceea ce crede el trebuie să fie diferit de ceea ce credeţi dumneavoastră, adică de credinţa Bisericii noastre.

Când v-a îndemnat să credeţi în Hristos, trebuia să-l întrebaţi: De ce ne spuneţi un lucru ca acesta? Oare suntem nebotezaţi?

Şi totuşi nimeni dintre domniile voastre nu a protestat. Spunându-vă să credeţi în Hristos, v-a considerat necredincioşi, iar dumneavoastră aţi tăcut şi aţi ascultat fără să spuneţi nimic, ca şi cum aţi fi fost cu adevărat necredincioşi.

Dacă     propovăduieşteoaltăcredinţă,iar dumneavoastră staţi şi-l ascultaţi, atunci loviţi în credinţa Ortodoxă, în sfânta noastră Biserică şi în toţi cei care s-au mântuit şi continuă să se mântuiască la sânul ei. Aceasta este cea de-a doua dumneavoastră greşeală, mai mare decât cea dintâi!

În timp ce duceaţi o viaţă liniştită, îngrijindu-vă de mântuirea dumneavoastră, a venit un om oarecare şi a început sa vă predice: „Ştiţi ceva? Hristos a murit pentru mântuirea noastră. Credeţi în El, pocăiţi-vă şi veţi fi mântuiţi!”.

Iar dumneavoastră, ca şi cum aţi fi auzit ceva nou şi neobişnuit, v-aţi lipit de el, gata să părăsiţi Biserica, preoţii şi toate cele pe care până atunci le cinsteaţi ca pe nişte mijloace de sfinţire.

Ce lucru ciudat… Oare nu aţi fost botezat şi nu v-aţi luptat în numele lui Hristos? Oare nu aţi primit iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei? Nu v-aţi împărtăşit cu preacuratul Trup şi cu scump Sângele Domnului? Nu la Hristos aţi alergat de atâtea ori prin rugăciune şi nu în El v-aţi pus speranţa de mântuire? Aşadar, ce lucru nou şi deosebit, care să nu fi urcat la gândul şi la inima dumneavoastră, v-a propovăduit străinul acela?

Vă zice: „Hristos S-a răstignit pentru voi. Trebuie să credeţi în El ca să vă mântuiţi”. Oare nu mărturisim lucrul acesta în fiecare zi în Simbolul credinţei? „Cred (…) întru Unul Domn Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfanţ şi din Măria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi…” Acelaşi lucru îl mărturisim atunci când cântăm în biserică: „Unul născut Fiul lui Dumnezeu… Care Te-ai răstignit Hristoase Dumnezeule, (…) miluieşte-ne pe noi”; „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, împăratul ostru Dumnezeu”; „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu” sau: „Acum slobozeşte … că au văzut ochii mei mântuirea Ta…”.

Întreaga Sfântă Liturghie nu este altceva decât amintirea şi repetarea prin jertfa fără sânge a jertfei de sânge care s-a săvârşit pe Golgota pentru mântuirea noastră.

Dacă sunteţi de acord cu toate acestea, atunci ce lucruri noi auziţi, oare, de pe buzele predicatorului dumneavoastră, care vă fac să fiţi gata să lăsaţi tot ce aveaţi înainte şi să-l urmaţi pe acela, fără să cunoaşteţi prea bine încotro vă va duce şi ştiind că drumul pe care mergeţi acum este cel adevărat?

Acesta este un lucru de neînţeles! E ca şi cum aţi cânta un imn într-un cor armonios şi, dintr-o dată, vă opriţi, ca să ascultaţi o voce a unui necunoscut intrat în cor fără să fie invitat de nimeni, care face notă discordantă cu ceilalţi. Nu vă preocupă deloc dacă străinul acela a făcut bine începând să cânte sau dacă dumneavoastră aţi făcut bine că aţi încetat să mai cântaţi.

Cântăreţii experimentaţi spun că a distinge o voce într-un cor este împotriva regulilor. Iar oamenii care admiră acea voce se acuză pe ei înşişi, deoarece dovedesc faptul că nu au simţ estetic, în momentul de faţă, în privinţa temei mântuirii dumneavoastră, semănaţi cu necunoscătorii artei interpretării corale.

Până acum, aţi avut multă grijă de mântuirea sufletului. Aţi lucrat în pace şi în linişte, alături de ceilalţi fraţi. Dintr-o dată, a apărut străinul acela, care a început să tot repete una din multele învăţături ale Bisericii, iar dumneavoastră v-aţi îndreptat atenţia spre el. Aţi fost impresionat şi acum păreţi gata să lăsaţi totul şi să-l 

urmaţi. Nu v-aţi gândit nici un moment dacă purtarea aceluia sau a dumneavoastră este corectă. Cei care cinstesc lucrarea de mântuire vă vor considera ca pe un fel de mâncare fără gust la ospăţul duhovnicesc.

De cum aţi auzit primele sale cuvinte, trebuia să vă îndepărtaţi imediat, pe când dumneavoastră v-aţi legat de el din ce în ce mai mult.

~ II ~

Îmi scrieţi: „Vorbeşte în permanenţă cu mult entuziasm despre Domnul nostru Iisus Hristos şi despre jertfa Sa mântuitoare, îl ascultăm cu plăcere, iar el ne atrage din ce în ce mai mult”.

V-aţi dat seama, oare, dacă este ortodox sau de altă credinţă? Sau poate v-aţi gândit că, dacă ştie ruseşte, este rus, şi dacă vorbeşte despre Mântuitorul Hristos cu atâta entuziasm, trebuie să fie de-al nostru, căci cunoaşte şi propovăduieşte adevărul… Aceste gânduri v-au amăgit şi, astfel, aţi căzut în înşelare.

Se poate să fie rus, dar nu are credinţa rusească. A fost ortodox, însă a căzut din Ortodoxie.[2] Este eretic! Poate că propovăduieşte mântuirea prin Hristos, dar nu aşa cum ne-au învăţat Hristos şi sfinţii apostoli. Vorbeşte cu entuziasm, dar aceasta nu este o dovadă că ceea ce spune este adevărat. Mai degrabă dovedeşte faptul că este cu totul dăruit învăţăturii sale şi că se luptă pentru ea, ca şi cum o adunătură de erezii şi de rătăciri ar fi singurul adevăr

care există.

Oare cele ce vă spun acum sunt lucruri necunoscute pentru dumneavoastră? Sau poate nu ştiţi al cui ucenic este? Cum e învăţătorul, aşa este şi ucenicul. Ştiţi, fără îndoială, că odată a venit pe la noi un anglican şi a început să umble din casă-n casă, înşelându-i cu învăţăturile sale pe unii dintre ai noştri – domni şi doamne -, care nu păşeau cu hotărâre pe drumul adevărului.

Dintre aceştia a răsărit şi predicatorul dumneavoastră de acum, care continuă lucrarea de înşelare a anglicanului. Merge peste tot şi încearcă să-i ducă la pierzanie şi pe alţii. Credinţa pe care o avea anglicanul o are şi acesta. Amândoi s-au îndepărtat de adevărul de diamant al lui Dumnezeu şi se află pe cea de-a patra treaptă a căderii în minciună, întuneric, hulă şi erezie.

Nu vă voi descrie în amănunt în ce constă această cădere, dar vă voi prezenta pe scurt istoricul ei.

La început, exista o singură Biserică, a cărei credinţă era cea adevărată. Apoi, a venit ispita. Ca urmare, prin sofisticăria lui, papa de la Roma s-a îndepărtat de Biserică şi de adevărata credinţă[3] Aceasta este prima treaptă a căderii în minciună şi întuneric.

 Din catolici sau papistaşi au ieşit protestanţii,[4] care, prin alte sofisticării, au fost înşelaţi şi s-au îndepărtat de catolicism. Iată a doua treapta de cădere în minciună şi întuneric.

Din protestanţi, a ieşit sofisticăria anglicană[5]cea de-a treia treaptă a căderii în minciună şi întuneric.

Din sofisticăria anglicană a ieşit, în fine, o altă rătăcire, al cărei adept a fost şi cel care a făcut pe la noi mai demult pe predicatorul şi a reuşit să-i ducă pe mulţi la rătăcire. Aceştia se află cu toţii pe a patra treaptă a căderii în minciună şi întuneric.

 

Învăţătorul dumneavoastră eretic, ce merge din casă în casă ca să-i înşele pe ortodocşi, se află pe cea de-a patra treaptă a căderii în minciună şi întuneric. Acesta este predicatorul pe care îl respectaţi atât de mult! Să vă bucuraţi de el!…

 

Adevărul curat, neschimbat şi mântuitor al lui Dumnezeu nu se găseşte nici la catolici, nici la protestanţi, nici la anglicani, nici la predicatorul dumneavoastră. El este cuprins numai în învăţătura adevăratei Biserici, adică a Bisericii Ortodoxe. Se ştie faptul că toţi ceilalţi, care se află în rătăcire, cred că ei sunt în posesia adevărului, însă adevărul este departe de aceştia.

Catolicii, care s-au desprins primii din Biserică, au impresia că adevărul se află la ei.

Protestanţii, care acuză falimentul catolic în multe privinţe, în loc să se întoarcă la adevăr, s-au îndepărtat şi mai mult de el. Ei nu şi-au întemeiat noua lor biserică pe adevărul lui Dumnezeu, ci pe sofisticării eretice. Oricât ar pretinde că sunt în posesia adevărului, în realitate se află foarte departe de el.

Englezilor nu le-a plăcut protestantismul german şi şi-au făcut propriul lor protestantism, modelat după ei înşişi şi după propriile lor concepţii despre adevărurile veşnice pe care le-a revelat Dumnezeu. Ei s-au îndepărtat şi mai mult de credinţa adevărată, pentru că au încercat să o abordeze prin mijloace omeneşti.

Atât din anglicanism, cât şi din protestantism, au răsărit mai apoi o mulţime de lăstare. Schismele şi ereziile s-au înmulţit. Fiecare lăstar nou se laudă că, în sfârşit, a găsit adevărul! în realitate însă, ele se cufundă şi mai adânc în minciună şi în întuneric. Nimeni nu caută adevărul acolo unde l-a aşezat Dumnezeu, ci în propriile lor sofisticării. De aceea, nu au găsit lumina, ci numai câteva umbre în întuneric, pe care şi-au întemeiat mărturisirea credinţei. Printre aceste umbre se află şi conţinutul predicii care vă atrage atât de mult, aşa cum îmi scrieţi.

În vreme ce în Occident a crescut încontinuu numărul ereziilor,[6] apărând noi şi noi învăţături rătăcite, mai mult sau mai puţin grave, în Răsărit, credinţa Ortodoxă a rămas neschimbată, sub oblăduirea Bisericii, care păstrează adevărul sfânt ca pe o comoară. Ortodoxia   cinsteşte   şi   apără   adevărul   care   a   fost   propovăduit de însuşi Dumnezeu şi răspândit apoi de sfinţii Săi apostoli. Noi, creştinii ortodocşi, care suntem fiii adevăratei Biserici, păstrăm şi transmitem mai departe singurul adevăr care există, pe care îl avem direct de la Dumnezeu, şi rămânem neclintiţi în credinţa noastră.

Chiar dacă au trecut atâtea veacuri, adevărul s-a păstrat neschimbat şi nealterat la sânul Ortodoxiei şi a ajuns până la noi aşa cum a fost el propovăduit de Dumnezeu şi de sfinţii apostoli. Sfânta noastră Biserică este în adevăr şi de aceea, şi noi suntem în adevăr. Trebuie să-I fim recunoscători Domnului că a binevoit să ne năştem la sânul adevăratei Biserici, care este Biserica Ortodoxă.

În vreme ce dumneavoastră aţi crescut sugând la sânul adevărului veşnic, falsul dumneavoastră predicator a luat-o ieri-alaltăieri pe calea înşelăciunii. Cu toate acestea, nu şovăie să propovăduiască pretutindeni rătăcirile sale, iar dumneavoastră v-aţi îndreptat privirea spre el, fără ca măcar să cercetaţi adevărul spuselor lui şi, astfel, sunteţi în primejdie să vă desprindeţi de Sfânta Biserică şi de adevărul lui Dumnezeu. Acest adevăr a trăit în credinţa părinţilor, a moşilor şi strămoşilor noştri şi a tuturor ruşilor,[7] de atunci de când au fost luminaţi, adică din vremea Sfântului întocmai cu apostolii Vladimir, acum aproximativ o mie de ani.[8] 

  Câţi sfinţi nu au răsărit din Biserica noastră, care acum se roagă pentru noi dinaintea Domnului… Câţi oameni nu au bine-plăcut lui Dumnezeu, umplându-se de har, aşa cum se vădeşte din mulţimea de sfinte moaşte nestricăcioase răspândite peste tot pământul rusesc ... şi, dintr-o dată, vine predicatorul acesta fals, care ieri-alaltăieri a fost înşelat şi s-a adâncit în întuneric, şi încearcă să vă desprindă de această sfântă însoţire.

Dar să nu ne oprim aici, căci aceeaşi mărturisire de credinţă şi acelaşi drum mântuitor sunt urmate şi de greci, de la care am luat lumina Ortodoxiei[9]. Studiaţi-le istoria şi, la capătul multor veacuri, veţi ajunge până la Sinoadele ecumenice care au susţinut şi au confirmat dogmele credinţei noastre, adică adevărul universal. Citiţi istoria Sinoadelor care s-au întrunit până în vremea lui Constantin cel Mare, şi pretutindeni veţi vedea că acelaşi adevăr a fost mărturisit de mulţimea fără număr a credincioşilor şi s-a răspândit până la capătul pământului.

Putem merge şi mai departe. Citiţi istoria secolelor de prigoană a credinţei adevărate. Veţi regăsi aceeaşi mărturisire de credinţă şi acelaşi drum spre mântuire pe care îl urmăm noi acum. Toţi mucenicii creştini au luptat pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii pe care le-au transmis-o apostolii, în vreme ce apostolii au luat credinţa şi învăţătura de la Domnul. Iar ce făcea sau ce spunea Fiul era potrivit cu porunca Tatălui Ceresc, în cadrul tainei Sfintei Treimi.

Iată de unde începe credinţa noastră! Iată care-i sunt originile! Ea a izvorât de la sânul Dumnezeirii şi a curs de­a lungul veacurilor, ajungând neschimbată până la noi! Iar dumneavoastră aţi fost gata să vă lepădaţi de această cre­dinţă veche şi sfântă şi s-o înlocuiţi cu minciuna pe care o propovăduieşte predicatorul acela fals! Este vreo logică în toate acestea?

~ III ~

Vă înţeleg reacţia, atât a dumneavoastră, cât şi a celorlalţi care ascultă predicile pastorului: „Doar nu spune nici un neadevăr! Propovăduieşte adevărul, învaţă despre mântuirea în Hristos şi despre Evanghelie”.

Staţi puţin! Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Să punem lucrurile în ordine. Este permis să vorbim despre Iisus Hristos cu viclenie sau cu ocolişuri? Este permis să propovăduim drumul spre mântuire, dar să-i ducem pe cei care ne ascultă la pierzanie? Oare nu aşa au procedat ereticii dintotdeauna? Câte şi câte învăţături n-au existat atât înainte de marele eretic Arie, dar mai ales după el… 

Toate acestea au fost afurisite de Biserică, în Occident, au apărut nenumărate erezii, însă fără excepţie, ele au fost respinse de Ortodoxie, chiar dacă şi acestea îl mărturisesc pe Hristos! Prin urmare, nu trebuie să tragem concluzia că oricine vorbeşte despre Hristos este neapărat şi vrednic de crezare, ci este nevoie să cercetăm dacă într-adevăr propovăduieşte calea sfântă spre mântuire.

Dintre domniile voastre, nimeni nu s-a obosit să facă o astfel de cercetare, ci, cum aţi auzit din gura aceluia numele preadulce al lui Hristos, v-aţi luat după el, fără să

vă mai gândiţi. Nimeni dintre domniile voastre n-a bănuit că numele acesta sfânt este rostit ca momeală de un om înşelat, ca să vă înşele şi pe dumneavoastră şi să vă ducă sufletele nebănuitoare la pierzanie.

Nu aţi citit în Evanghelie cuvintele de avertizare ale Domnului: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori „(Matei 7, 15)?

Să nu vă închipuiţi că prin cuvintele acestea, Domnul se referă la cei care nu cunosc numele Său. Nu. Se referă tocmai la cei care se folosesc de numele Lui ca să-i rătăcească pe ceilalţi. Lucrul acesta rezultă din cuvintele pe care le rosteşte imediat după aceea: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit?” (Matei 7, 22). Vedeţi? Aceştia îl propovăduiesc pe Hristos, dar El însuşi ne îndeamnă să ne păzim de ei. în ziua judecăţii le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).

Prin aceste cuvinte, Domnul vrea să ne avertizeze că nicicând nu i-a considerat pe aceştia adevăraţi propovăduitori ai Săi, chiar dacă ei cred că sunt. Domnul nu Se regăseşte în predica lor. Ei vorbesc despre un alt Hristos[10], care nu este Cel Ce S-a jertfit pentru mântuirea noastră aici, pe pământ.

Vedeţi că este posibil ca în numele Domnului săfie propovăduit altcineva? Dumneavoastră v-aţi ataşat de acel fals învăţător numai pentru că acoperea înşelarea cu numele lui Hristos. Credeţi că pentru el nu sunt valabile cuvintele: mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi îi vor amăgi (Matei 24, 5)?[11]

Cu atitudinea dumneavoastră, îmi daţi dreptul să vă mustru prin cuvintele Apostolului Pavel: vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos. Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, (…) voi l-aţi îngădui foarte bine (II Cor. 11, 2-4). Lucrul de care se temea Apostolul în privinţa corintenilor se întâmplă acum cu domniile voastre. A venit învăţătorul mincinos, a început să vă predice despre un alt Iisus,[12] iar dumneavoastră v-aţi lipit de el.

Îmi veţi spune: „Nu, nu propovăduieşte un alt Iisus. Tot ce spune ia din Evanghelie. Repetă tot timpul că Hristos a murit pentru noi şi, dacă vom crede, ne vom mântui. Cum este cu putinţă ca în aceste cuvinte să fie minciună şi înşelăciune?”

E adevărat că ceea ce spune predicatorul dumneavoastră este, practic, o veste minunată. Care bun creştin ar putea-o ignora? Dar la fel de adevărat este că între aceste cuvinte evanghelice se pot cuibări minciuna şi înşelăciunea.

Iată ce scrie Apostolul Pavel către galateni: Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie (Gal. l, 6).

Galatenii au crezut sincer în Iisus Hristos şi au primit din tot sufletul vestea cea bună a mântuirii. Erau atât de recunoscători Apostolului Pavel, care le arătase adevărul, încât şi-ar fi scos ochii de dragul său. Dar atunci când Apostolul s-a îndepărtat de ei, au venit nişte învăţaţi, care au început, la rândul lor, să le predice Evanghelia, adică vestea cea bună a mântuirii în Hristos, dar nu aşa cum era ea, ci amestecată cu minciuni. Galatenii nu au luat în serios lucrul acesta, au fost atraşi de noii propovăduitori, luându-i drept apostoli, şi au căzut în plasa înşelării. Cuvintele acelora erau atrăgătoare, pentru că predicau Evanghelia, dar rezultatul a fost distrugător. Minciuna e foarte bine deghizată, atunci când este acoperită de nume sfinte şi preadulci!

Atunci când a aflat de situaţia aceea, Apostolul Pavel le-a scris, ca o lege neschimbată pentru toate veacurile, următoarea frază: chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o -să fie anatema! (Gal. l, 8). Şi ca aceste cuvinte să se întipărească şi mai bine în inimile lor, a adăugat: Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit — să fie anatema! (Gal. l ,9).

Vedeţi aşadar că există evanghelii şi propovăduitori care sunt blestemaţi – atenţie! – chiar de Apostolul Pavel.

Insă dumneavoastră aţi uitat toate acestea şi, cum a apărut un învăţător cu Evanghelia în mână, l-aţi urmat, fără să vă gândiţi că aveţi credinţă ortodoxă şi că vă trudiţi în mod corect pentru mântuirea sufletului. V-aţi asemănat galatenilor şi, de aceea, drept este să vi se adreseze şi dumneavoastră cuvintele mustrătoare ale Apostolului: O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului? (Gal. 3, 1).

~ IV ~

Mi-aţi scris că citeşte şi propovăduieşte din Evanghelie. Desigur, Sfânta Evanghelie şi, de altfel, întreg Noul Testament sunt cele mai credibile îndrumătoare ale vieţii creştineşti şi farul sigur pentru urmarea căii nerătăcite spre mântuire. Cei care se mântuiesc îşi iau practic cunoştinţele şi mijloacele de luptă din Noul Testament.

Orice om poate citi din Sfânta Evanghelie, dar asta nu înseamnă că poate să o înţeleagă pe deplin şi să se sprijine pe ea fără împiedicare pe drumul mântuirii. Dacă cel care citeşte această carte sfântă o interpretează greşit, atunci ea devine o unealtă de distrugere. Faptul că învăţătorul dumneavoastră ţine în mană Evanghelia şi că o cercetează nu îl scuteşte de osândă, tocmai pentru că s-a îndepărtat de adevăr.

Vă voi da un exemplu: 

Avem o bucată de pânză foarte scumpă şi vine la noi un croitor bun, o taie şi face din ea o rochie frumoasă. Dar poate să vină şi unul necunoscător al meseriei şi fără bun gust. Acesta va tăia pânza şi va face o bazaconie care nici măcar nu va acoperi trupul, ca să-l protejeze de vremea rea. Cu alte cuvinte, el strică pânza aceea preţioasă.

Acelaşi lucru se întâmplă cu diferiţii predicatori ai Evangheliei, care o citesc şi o interpretează în aşa fel, încât îi necinstesc comoara preţioasă. Prin modul în care o predică, ei îi duc la pierzanie pe cei care merg pe drumul mântuirii.

De ce se întâmplă una ca asta? Pentru că aceia nu ştiu bine calea mântuirii. Ei nu cunosc anumite condiţii sau, mai bine zis, anumite pietre de hotar de pe drumul duhovnicesc, cum ar fi, de exemplu, credinţa, respectarea poruncilor, dobândirea harului, etc. în Evanghelie, acestea nu au fost precizate clar într-un anumit loc, ci sunt răspândite prin diferite fragmente. Pentru a merge în mod sigur pe drumul mântuirii, omul trebuie să cunoască toate aceste lucruri.

Aici se poticnesc mulţi. Aceştia încep să adune diferite fragmente hagiografice legate direct de mântuire şi care sunt condiţii de bază ale ei, după aceea îşi îndreaptă atenţia spre unul sau două dintre ele, le izolează de contextul Sfintei Scripturi şi încep să strige: „Am găsit drumul mântuirii!”

Şi astfel, unul spune: „Crede şi te vei mântui”. Altul: „Dobândeşte harul şi nu mai e nevoie de nimic altceva”. Sau: „Iubeşte şi vei ajunge în cer”. Şi tot aşa mai departe.

Toate aceste discursuri sunt, desigur, adevărate şi se bazează pe Sfânta Evanghelie. Dar nici unul abordat separat nu acoperă întreaga problemă a mântuirii. Ele trebuie luate laolaltă, pentru a avea o imagine completă a adevăratei înfăţişări a mântuirii.

Iată cum şi învăţătorul dumneavoastră este printre cei rătăciţi. Desigur, el citeşte din Evanghelie, după cum îmi scrieţi, şi învaţă cum să ne mântuim. Dar vă prezintă toate aspectele luptei, sau numai o parte? Fiţi atent la cuvintele sale şi veţi constata lipsurile: în predica lui se aude doar „Credeţi şi vă pocăiţi”. Cuprind acestea toate laturile luptei pentru mântuire? Cu siguranţă că nu.

Dar chiar şi aceste elemente, adică pocăinţa şi credinţa, sunt ele prezentate în toată lumina lor? Când spune, de exemplu: „Pocăiţi-vă”, întrebaţi-l: „Adică trebuie să ne mărturisim? Şi dacă nu ne mărturisim, cum vom primi iertarea păcatelor?”. La acest comentariu, nu va îndrăzni să spună nimic. Va devia de la subiect, abătându-vă atenţia cu logoreea sa. Potrivit învăţăturii lui, mărturisirea nu este necesară, chiar dacă este pomenită în Sfânta Scriptură.

Desigur, nimeni nu va încerca să-l convingă că nu spune adevărul atunci când rosteşte cuvintele „Credeţi şi vă pocăiţi”, pentru că acestea sunt necesare pentru mântuire, fiind porunci ale lui Hristos. Dar se poate să i se demonstreze, cu argumente din Sfânta Scriptură, că se înşeală atunci când propovăduieşte faptul că numai pocăinţa şi credinţa ne asigură mântuirea, pentru că este nevoie de mult mai mult.

Închipuiţi-vă pentru o clipă un doctor care dă o reţetă cu mai multe medicamente, iar farmacistul alege numai două-trei dintre acestea, pe care i le dă bolnavului spunând: „Ia medicamentele pe care ţi le-a prescris doctorul”. Farmacistul acela nu este, oare, un mincinos şi un înşelător?

Lucrul acesta se petrece şi în cazul de faţă. Domnul nostru, Care a venit ca să ne vindece de patimi, a prescris în Evangheliile Sale un tratament complet pentru mântuirea sufletelor noastre, pe care îl desprindem din diferite fragmente. Predicatorul dumneavoastră a luat două-trei dintre doctorii şi a început să strige: „Iată care este medicamentul mântuitor! Luaţi-l şi vă veţi mântui!”.

Prin urmare, el este un mincinos şi un şarlatan, la fel ca farmacistul acela despre care am vorbit.

Dar domniile voastre aţi tăcut din gură şi i-aţi dat curaj să predice fără ezitare: „Credeţi în Mântuitorul Hristos şi vă veţi mântui”.

~ V ~

Cu adevărat, aşa este! Întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Fapte 4, 12). Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (I Tim. 3, 16). Hristos S-a pogorât din ceruri pe pământ ca să-i ducă pe oameni în cer. Bucuraţi-vă şi fiţi recunoscător Domnului pentru aceasta. Mulţumiţi-I Mântuitorului, Care a urcat la ceruri şi a aşezat firea omenească de-a dreapta Tatălui.

Aşadar, ca să ne mântuim, trebuie neapărat să credem în Hristos. Dar nu este îndeajuns. Domnul a mai pus câteva condiţii, care sunt absolut necesare. Despre ele vom vorbi mai târziu. Acum, vreau să mai subliniez faptul ca această credinţă trebuie să fie neapărat legată de Sfânta Treime. Pentru că, auzind mereu despre „mântuirea în Hristos”, este posibil ca în minţile oamenilor să se imprime atât de adânc acest adevăr, încât să nu mai dea importanţă Sfintei Treimi, pe Care să O acopere cu Persoana Mântuitorului Hristos, fapt care înseamnă o abatere de la drumul mântuirii. Şi ce mai e şi aceasta ca omul să crească în credinţa creştină şi, după aceea, să o ia pe un alt drum?

Ce vreau să spun de fapt? Aşa cum întruparea şi jertfa de pe cruce a lui Hristos nu au avut loc fără Tatăl şi fără Duhul Sfânt, la fel şi mântuirea fiecăruia dintre noi nu se poate face fără împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt – adică a Sfintei Treimi. Iconomia întrupării şi mântuirea fiecărui om au fost întemeiate pe Unul Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Lucrul acesta trebuie să fie foarte bine înţeles, cu gândul şi cu inima, de către toţi oamenii. Sfinţii au conştientizat fără excepţie acest adevăr legat de mântuirea noastră.

Fiţi atent la cum se săvârşeşte botezul Mântuitorului Hristos! La el participă întreaga Sfântă Treime. Avem vocea Tatălui, botezul Fiului şi apariţia Duhului Sfânt „în chip de porumbel”. De altfel, acesta este şi motivul pentru care sărbătoarea Botezului se numeşte şi Teofanie[13] sau Epifanie[14]. Se botează Fiul întrupat al lui Dumnezeu, dar cu bunăvoirea Tatălui şi cu participarea Duhului Sfânt.

Lucrul acesta arată că mântuirea noastră este săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos cu bunăvoirea Tatălui şi cu lucrarea Sfântului Duh. Fiul nu a împlinit nimic separat de Tatăl şi de Duhul Sfânt. Chiar dacă S-a făcut Om desăvârşit, El nu S-a depărtat nicicând de sânul Tatălui.

Aţi văzut cum mântuirea neamului omenesc s-a întemeiat pe împreună-lucrarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Fiţi atenţi acum, pentru că vă voi explica faptul că şi mântuirea fiecăruia dintre noi se săvârşeşte în acelaşi fel:

Viaţa noastră se află în comuniune vie cu Dumnezeu.

Prin căderea primilor oameni, am pierdut această comuniune. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a unit firea omenească, până atunci căzută, cu Dumnezeu. Credincioşii se unesc cu Fiul, iar prin Fiul, cu Tatăl, însuşi Hristos a revelat lucrul acesta, spunându-le apostolilor: Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi (Ioan 14, 20).

Aici, Domnul nu Se referă numai la apostoli, ci la toţi oamenii. Este vorba despre lanţul de aur care ne leagă din nou cu Dumnezeu. Lucrul acesta a fost subliniat de Hristos şi în altă parte: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6).

Aşadar, credincioşii ajung la Tatăl prin Fiul. Şi cum ajung la Fiul? Prin Tatăl, aşa cum însuşi Domnul ne spune: Nimeni nu poate să vină, la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis (Ioan 6, 44).

Dacă, fără această tragere către Fiul, nu este cu putinţă să înceapă lucrarea de mântuire, şi dacă această tragere se săvârşeşte prin Tatăl, atunci este evident faptul că începutul începutului mântuirii omului este Dumnezeu Tatăl. Să nu uitaţi adevărul acesta sfânt şi să-l mărturisiţi mereu. Aţi fost tras spre Fiul, Care şade de-a dreapta Tatălui, de însuşi Tatăl. Dar cum ne trage Tatăl spre Fiul? Prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt împlineşte toate cele necesare pentru mântuirea în gând şi în inimă a oamenilor. Domnul, Care a pătimit, a murit pe cruce, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, a trimis de la Tatăl ceresc Duhul cel Sfânt, Care S-a răspândit în toată Biserica adevărată şi lucrează mântuirea fiecărui mădular al ei.

Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor, i-a îndrumat până la capătul lumii, le-a dăruit cuvânt plin de viaţă şi i-a întărit în credinţă. El a sfinţit şi a întărit fiecare lucrare curată a creştinilor şi a întemeiat Biserica, în care lucrează mântuirea fiecăruia dintre fiii săi. Fără Duhul Sfânt, nimeni nu se mântuieşte şi nici nu este cu putinţă să se mântuiască. De aceea a spus Domnul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietor[15] nu va veni la voi (Ioan 16, 7). Este ca şi cum ar fi zis: „Dacă nu ar veni Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, zadarnice ar fi întruparea, moartea şi învierea Mea. Aţi rămâne departe de mântuire, pentru că fără Duhul Sfânt nu vă puteţi schimba în oameni noi şi răscumpăraţi”.

Crezând, aşadar, că sunteţi răscumpărat, aduceţi-vă aminte că datoraţi lucrul acesta Duhului Sfânt, Care, prin Tainele Bisericii Ortodoxe, Se oferă dumneavoastră, vă întăreşte şi vă îndrumă mereu pe calea mântuirii.

Aşadar, ne mântuim în Hristos Iisus, cu bunăvoirea Tatălui şi prin harul Duhului Sfânt. Lucrul acesta să-l mărturisiţi mereu şi să-l păstraţi în inimă şi în gând ca pe o comoară. Cine insistă spunând: „Crede în Domnul, crede în Domnul” şi nu aprofundează învăţătura împreună-lucrării Tatălui şi Duhului Sfânt la mântuirea omului, acela nu se află în posesia adevărului. Unul ca acesta înşeală conştiinţa creştină şi întunecă lumina lui Hristos.

Lucrul acesta a fost înţeles de sfinţii apostoli, care au exprimat dinaintea credincioşilor rugăciunea lor de mântuire prin cuvintele: după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos (I Petru l, 2). Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Cor. 13,13).

Aceste ultime cuvinte ale Apostolului sunt repetate la Sfânta Liturghie, după ce se rosteşte „Crezul” şi înainte de săvârşirea Tainei Euharistiei.

De asemenea, vorbind despre mântuire, Sfinţii Părinţi nu se referă la ea ca la o lucrare numai a lui Hristos, ci a întregii Sfintei Treimi. Ei spun că mântuirea este lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, astfel că cele trei Persoane ale Dumnezeirii alcătuiesc un singur izvor de mântuire.

Dumneavoastră trebuie să înţelegeţi tema mântuirii în acelaşi fel, şi prin aceeaşi prismă să verificaţi adevărul spuselor atât a predicatorului care a venit acum prin părţile acelea, cât şi a altora care vor mai veni.

~ VI ~

În continuare, vă voi spune ce este mai important pentru mântuirea fiecăruia dintre noi.

Pe scurt, cam acestea ar fi: să credem şi să primim harul sfânt, care ne îndrumă în viaţa creştină prin Sfintele Taine, să trăim potrivit poruncilor lui Dumnezeu, sub îndrumarea păstorilor îndumnezeiţi, şi să păstrăm o legătură vie cu Biserica.

Ca să înţelegeţi mai bine cât de necesare sunt toate acestea, faceţi o paralelă între drumul mântuirii şi un drum oarecare pe care merge cineva. Pentru a înainta uşor, călătorul trebuie să fie sănătos şi puternic, iar drumul, luminat, bine trasat şi fără pericole. Când se află în faţa unei greutăţi, ca de exemplu atunci când ajunge la o răscruce, trebuie să existe cineva care să-l ajute, arătându-i  direcţia corectă.

În mod asemănător, pentru mersul pe drumul mântuirii, trebuie să existe lumină, adică dreapta credinţă, iar drumul să fie trasat, adică este necesar ca omul să respecte poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, cel care lucrează mântuirea trebuie să fie sănătos şi puternic, iar sănătatea şi puterea sunt daruri obţinute de la harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine. In fine, pe drum, este nevoie de însoţitori şi îndrumători, care sunt păstorii Bisericii.

Toate acestea se găsesc în sânul sfintei noastre Biserici. Cu ea este unit fiecare credincios ce se osteneşte în mod corect pentru lucrarea de mântuire. Toţi oamenii care s-au mântuit au urmat la rândul lor acest drum, bătut acum de cei ce se vor mântui.

Nu cred că mai trebuia să vă spun toate acestea. Totuşi voi mai adăuga câteva lucruri:

Este inutil să punem în discuţie necesitatea credinţei pentru mântuire. Cel necredincios nu vrea nici măcar să se gândească la mântuire. Apostol Pavel scrie: Fără credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care II caută (Evrei 2, 6). “

Suntem datori să credem toate câte a binevoit Domnul să ne descopere, fără să adăugam şi fără să scoatem nimic, aşa cum face sfânta Ortodoxie. Mai concret:

Dumnezeu este Unul după fire, dar în trei Persoane diferite. Tatăl a creat lumea prin Fiul şi Se îngrijeşte de ea în permanenţă. El l-a făcut pe om după chipul Său şi l-a lăsat să trăiască în rai. Prin neascultarea protopărinţilor noştri, am pierdut viaţa din paradis şi ne-a fost cu neputinţă să ne mântuim.

Fiului lui Dumnezeu I-a fost milă de noi şi şi-a asumat lucrarea de răscumpărare şi de reaşezare a noastră pe locul avut mai înainte. Astfel, a venit pe pământ, a luat trup omenesc, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a şezut ca Dumnezeu-Om de-a dreapta Părintelui Său, Care a primit jertfa Fiului şi puterea mijlocitoare a Lui pentru mântuirea credincioşilor.

Fiul L-a trimis apoi pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl. Acesta S-a pogorât asupra apostolilor sub formă de limbi de foc, umplându-i de înţelepciune sfântă şi de putere. Iar ei, plini de Duh Sfânt, au răspândit credinţa creştină şi au adunat mulţi oameni sub acoperământul Bisericii, al cărei cap este Hristos. Din porunca lui Dumnezeu, apostolii au început să săvârşească sfintele Taine, ce le oferă credincioşilor harul ceresc, şi au lăsat în urma lor ca succesori episcopi şi preoţi, care să le continue lucrarea şi să chivernisească marile comori duhovniceşti pe care Duhul Sfânt le-a încredinţat Bisericii.

De-a lungul veacurilor, această lucrare a fost continuată, prin harul punerii mâinilor, de urmaşii apostolilor, fiind dusă mai departe fără nici o întrerupere, până în zilele noastre. Credincioşii care primesc harul ceresc prin Sfintele Taine se mântuiesc în sânul Bisericii, uniţi cu toţii prin credinţa trăitoare şi adevărată, sub îndrumarea preoţilor. Mântuirea fiecărui suflet se face în chip tainic şi fiecare credincios nădăjduieşte la o viaţă cerească luminoasă, pentru care îndură, de bunăvoie sau fără voie, tot felul de greutăţi. Oamenii aceştia cred că cei care au murit nu încetează să fie în trupul Bisericii şi să comunice cu ei, nu în chip văzut, desigur, ci nevăzut.

Trebuie să credeţi din tot sufletul în lucrurileacestea, pe care noi le mărturisim prin Crez. Iată care sunt adevărurile Ortodoxiei! Nu este cu putinţă să mai existe şi altele.

~ VII ~

Însă credinţa nu este suficientă pentru mântuire. Ea trebuie să fie însoţită de fapte bune şi de o viaţă sfântă, potrivit poruncilor lui Dumnezeu.

Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7, 21). Voia Tatălui ceresc este cuprinsă în poruncile Sale.

Citiţi des din Evanghelii şi veţi afla de ce aveţi nevoie pentru mântuire. De asemenea, veţi învăţa despre viaţa sfântă şi iubitoare de Dumnezeu, adică despre cum să împliniţi întotdeauna, cu sinceritate şi exactitate, poruncile lui Dumnezeu, prin care vă veţi mântui. Iată cum veţi plăcea lui Dumnezeu: Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14, 21-23).

De asemenea, Epistolele sfinţilor apostoli cuprind multe referiri la cât de necesare sunt credinţa, dar mai ales viaţa sfântă, dacă vrem să ne mântuim. Apostolul Pavel le-a concentrat şi le-a îmbinat prin exprimarea: credinţa care este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Folosind cuvântul „iubire”, el se referă la împlinirea tuturor poruncilor şi la curăţirea tuturor patimilor.

În   toate   epistolele   sale,   Apostolul   Pavel   le îndreaptă atenţia creştinilor spre o viaţă sfântă şi spre iubirea lui Dumnezeu: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul (…) şi Dumnezeul păcii va fi cu voi (Filip. 4, 8-9). Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie, şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus (Tit 2, 11-13).

De asemenea, Iacov, ruda Domnului, scrie: Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? (Iacov 2, 14). Din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă (Iacov 2,24).

Vedeţi cât de necesară este pentru mântuire împlinirea poruncilor? De aceea m-am întins cu scrisoarea atât de mult. Cei care l-au înşelat pe noul dumneavoastră păstor nu gândesc aşa cum trebuie. Ei pun întreaga lucrare de mântuire pe seama credinţei. Despre fapte, aproape că nu vorbesc. Este foarte probabil ca şi predicatorul dumneavoastră să gândească la fel.

Potrivit învăţăturii lui Dumnezeu, credinţa şi faptele au o importanţă egală. Nici credinţa, nici faptele nu au prioritate. Credinţa fără fapte şi faptele fără credinţă nu sunt de nici un folos. Numai împreună, pot zidi mântuirea noastră. Prin unirea dintre ele, dobândesc putere, importanţă şi valoare adevărată.

~ VIII ~

Pentru ca faptele să fie sfinte şi credinţa adevărată, este absolută nevoie de lucrarea harului sfânt. Fără har, nu numai că nu putem crede, dar nici măcar să ne gândim la bine nu ne este cu putinţă. Şi chiar dacă ne-am putea gândi la bine, tot nu am fi capabili să-l săvârşim, aşa cum spune Apostolul Pavel:nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu (Rom. 7, 18).

Dacă Domnul ne-ar fi învăţat cum să trăim şi ce anume trebuie să credem, şi ne-ar fi lăsat doar cu această cunoaştere, am fi semănat cu acela care este luminat de soare şi vede drumul pe care trebuie să meargă, dar nu are puterea să păşească, pentru că este paralitic şi bolnav, în cazul acesta, ar fi fost mai bine ca el să nu vadă şi să nu ştie nimic.

Domnul iubitor de oameni nu ne-a lăsat la nivelul cunoaşterii drumului mântuirii, ci ne-a binecuvântat prin pogorârea Duhului Sfânt, Care ne ajută să ducem la capăt lucrarea mântuirii.

Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli şi, prin ei, a trecut la toţi credincioşii. Harul îi făcea să creadă pe cei care voiau să creadă şi-i întărea în împlinirea poruncilor pe cei care, întăriţi în credinţă, luau hotărârea să ducă o viaţă sfântă. Transformarea ce s-a produs în sufletele apos­tolilor s-a petrecut şi cu ceilalţi oameni, iar acum are loc şi cu noi, prin urmaşii apostolilor, potrivit rânduielii pe care a lăsat-o Duhul Sfânt. In felul acesta, harul este fără încetare în Biserică, adică în mulţimea credincioşilor. Pe unii îi luminează, pe alţii îi întăreşte şi pe toţi îi sfinţeşte.

Prin har s-au mântuit şi se mântuiesc cei ce cred.

În har sunteţi mântuiţi (Efes. 2, 8), scrie Apostolul Pavel. Harul sălăşluieşte în credincioşi: nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (I Cor. 3, 16), spune în continuare Apostolul, având certitudinea nezdruncinată a prezenţei Duhului Sfânt în om. El mărturiseşte despre sine însuşi: prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt (I Cor. 15, 10). La rândul său, Apostolul Petru afirmă în legătură cu el şi cu ceilalţi: dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre buna cucernicie (II Petru l, 3).

De aceea, foarte des, în epistolele scrise de apostoli, mai ales la început şi la sfârşit, este exprimată urarea ca harul să sporească în fiecare credincios, în legătură cu necesitatea harului pentru mântuirea noastră, nu există nici o îndoială, însă în privinţa felului cum se primeşte harul şi cum lucrează el în sufletul omului, s-au iscat tot felul de discuţii.

Am abordat această temă intenţionat, deoarece am bănuiala că învăţătorul dumneavoastră rătăcit aparţine categoriei de eretici care nu înţeleg corect lucrarea harului. Există şi din aceia care spun că este de-ajuns să crezi, pentru ca harul sfânt să vină automat şi să îşi facă sălaş în om.

Aflaţi, dar, şi credeţi cu tărie că harul nu se primeşte altfel decât prin Sfintele Taine, săvârşite de apostoli şi de succesorii lor, aşa cum a lăsat Domnul să fie. Şi ca să vă convingeţi şi mai mult de lucrul acesta, vă voi da câteva exemple din Sfânta Scriptură:

a) Discutând cu Nicodim, Domnul a spus: Trebuie să vă naşteţi de sus (Ioan 3, 7), referindu-se la naşterea prin har. În ce fel vine şi lucrează harul? A zis, oare, Domnul: „Credeţi, deschideţi gura şi harul sfânt va intra în voi ca să vă renască”? Fireşte că nu. Dar ce-a spus? De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Ce poate fi această naştere din apă şi din Duh, dacă nu sfântul Botez, care este prima Taină.

Renaşterea face ca firea noastră să poată primi şi reţine harul sfânt, care este oferit prin Taine, mai precis prin punerea mâinilor asupra credincioşilor, săvârşită de apostoli şi de succesorii acestora.

b) Un episod petrecut în Efes, în timpul unei călătorii în acest oraş a Apostolului Pavel, vă va dovedi adevărul spuselor mele. Ajungând în Efes, Apostolul s-a întâlnit cu doisprezece credincioşi, pe care i-a întrebat: -„Atunci când aţi crezut, aţi primit Duh Sfânt?” Iar ei i-au răspuns:

–   „Nu am auzit nimic de Duhul Sfânt.”

–   „Şi cum v-aţi botezat?”,  i-a întrebat Apostolul.

–   „Cu botezul lui Ioan”, i-au răspuns aceştia.

Atunci, Apostolul Pavel le-a explicat că botezul lui Ioan Înaintemergătorul a fost numai pregătirea pentru credinţa în Hristos. Şi după ce le-a spus care sunt învăţăturile evanghelice, i-a botezat cu botezul creştin. După botez, a pus mâinile asupra lor şi ei au primit Duh Sfânt.

Vedeţi, dar, că botezul şi „punerea mâinilor” sunt lucruri diferite. Harul se transmite numai prin punerea mâinilor. Această practica a fost înlocuită apoi de apostoli cu mirungerea, care a devenit în felul acesta una din Tainele Bisericii noastre.

Aceste două episoade, cu Nicodim şi cu credincioşiidin Efes, sunt suficiente, cred, ca să vă convingă de faptul că harul sfânt se transmite pe cale simţită, prin sfintele Taine, şi nu prin simpla credinţă abstractă.

Astfel a lăsat Domnul să fie. Voi aminti aici şi celelalte taine:

Iertarea păcatelor în care cade omul după botez, ce nu se săvârşeşte printr-o simplă mărturisire în gând dinaintea lui Dumnezeu, ci prin mărturisirea dinaintea părintelui duhovnic, cu multă părere de rău şi cu hotărârea de a nu mai cădea în aceleaşi păcate.

Taina Sfintei Impărtăşanii stabileşte o legătură vie între credincios şi Domnul nostru Iisus Hristos. Puterea harului pentru continuarea lucrării de sfinţire a Bisericii este primită prin Taina Mirungerii.

Două persoane se unesc şi alcătuiesc un singur trup, punând bazele familiei creştine prin Taina Căsătoriei. Bolnavii se tămăduiesc prin Taina Sfântului Maslu.

Tainele sunt izvoare ale harului care potolesc setea credincioşilor cu apă vie. Nu există o altă cale pentru ca oamenii să primească harul. Cei care propovăduiesc un alt drum sunt rătăciţi.

~ IX ~

Cele trei elemente despre care am spus până acum că sunt necesare pentru lucrarea de mântuire – credinţa, trăirea potrivit poruncilor lui Dumnezeu şi harul care ne este oferit prin Sfintele Taine – se completează cu un al patrulea, la fel de important, şi anume, preoţia.

Oamenii trebuie să creadă. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de
 Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 14-15). Este absolut necesar să primim harul prin Sfintele Taine, însă cum s-ar putea face lucrul acesta fără slujitorii lui Hristos şi fără iconomii tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1)? Este nevoie să trăim potrivit poruncilor sfinte, dar aşa ceva nu este cu putinţă fără să avem anumiţi îndrumători, care să ne sfătuiască, să ne atragă atenţia, să ne corecteze greşelile, să ne ridice când cădem şi să ne aducă pe drumul cel drept atunci când ne rătăcim.

Aşadar, pentru lucrarea mântuirii, ne trebuie oameni trăitori potrivit voii lui Dumnezeu, care să ne înveţe credinţa şi să ne sfinţească, umplându-ne de har prin Sfintele Taine ale Bisericii. Avem nevoie de păstori, de oameni plini de har, care slujesc urmând chemarea lui Dumnezeu.

Aceştia sunt trimişii Celui de Sus. Iată confirmarea apostolilor: El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos (Efes.4,11-12).

Domnul i-a trimis pe Apostoli în lume şi le-a spus: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate cate v-am poruncit vouă (Matei 28, 19-20).

Apostolii au ascultat cuvântul Domnului. Dar pentru că nu erau veşnici, iar lucrarea aceasta trebuia continuată, după porunca lui Dumnezeu, în toate veacurile, au lăsat în urma lor păstori şi învăţători, care să săvârşească Sfintele Taine şi să slujească lucrarea de mântuire.

Astfel, în Faptele Apostolilor citim următoarele: Apostolii Pavel şi Varnava au propovăduit credinţa în   Listra, Dervi, Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Dar a venit vremea să se întoarcă acolo de unde au plecat, adică în Antiohia Siriei. Şi ce au făcut? I-au lăsat pe proaspeţii veniţi la creştinism să trăiască numai din credinţa lor? Nu. Au trecut iarăşi prin toate oraşele creştinate de ei şi i-au învăţat pe oameni cum să ducă o viaţă în Hristos. Pentru supravegherea şi ducerea la împlinire a obligaţiilor religioase, au hirotonisit preoţi, pe care i-au lăsat în urma lor (cf. Fapte 14, 22-23).

Apostolul Pavel a procedat la fel în Efes şi în celelalte oraşe din Asia Mică, pe unde a fost. Pretutindeni s-a îngrijit ca localităţile să fie păstorite de preoţi şi de învăţători. Mai târziu, i-a chemat la Milet pe toţi preoţii din Efes, pentru că nu avea timp să meargă el însuşi până acolo. Când s-au despărţit, i-a sfătuit în legătură cu păstorirea turmei: luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-apus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său (Fapte 22, 28).

Mai târziu, pe drumul de întoarcere de la Roma, după ce a fost eliberat prima oară din închisoare, a ajuns în Creta, unde a propovăduit credinţa în Hristos. Dar pentru că nu avea timp să hirotonească el însuşi păstori, l-a lăsat acolo pe Apostolul Tit: Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi (Tit 1,5).

Pe oriunde mergeau, apostolii procedau la fel, pentru că nu lucrau după capul lor, ci după porunca lui Hristos. Nici o comunitate de creştini nu a fost lăsată fără preoţi hirotonisiţi.

 Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. La rândul lor, credincioşii au primit porunca: ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre (Evr. 13, 17), în vreme ce, pentru preoţi, sunt valabile cuvintele pe care Domnul le-a spus apostolilor: cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine (Luca 10, 16).

~ X ~

V-am spus care sunt patru dintre elementele esenţiale pentru mântuire. Mai există unul, şi anume să fim parte a trupului Bisericii, legaţi de mulţimea credincioşilor prin legătură vie.

Domnul a numit Biserica sa „viţă de vie”. El este trunchiul, iar mlădiţele sunt credincioşii. Adunarea tuturor credincioşilor alcătuieşte un tot unitar, care este legat de Domnul. Aşa cum vlăstarul tăiat se usucă şi moare, la fel şi credinciosul care se desprinde în orice mod de Biserică şi, în felul acesta, de Dumnezeu, moare duhovniceşte (cf. Ioan 15,1-6).

Apostolul Pavel afirmă acelaşi lucru şi mai clar, spunând că Biserica este trupul lui Hristos, iar Hristos este capul trupului alcătuit de credincioşi. Şi aşa cum în trup, fiecare mădular trăieşte numai unit cu celelalte, iar dacă este tăiat, moare şi putrezeşte, la fel şi fiecare credincios în parte nu trăieşte de unul singur, ci participă la viaţa comună a tuturor celorlalţi membri ai Bisericii, iar dacă este desprins de ea, moare duhovniceşte şi se pierde (cf. I Cor. 12, 12-27).

De aceea, în toate veacurile şi până astăzi, creştinii cu adevărat credincioşi au simţit mereu că trăiesc şi că sunt   uniţi cu ceilalţi credincioşi prin sfânta Biserică. Noi consideram că Biserica este mama noastră.

Astfel, se adevereşte cuvântul care spune că pentru cel care Biserica nu este mamă, nici Dumnezeu nu este Tată şi dacă pentru acela Dumnezeu nu este Tată, atunci cine este?

Domnul a întemeiat Biserica prin sfinţii apostoli, şi i-a încredinţat toate mijloacele de mântuire, ca să le păstreze neschimbate şi să le răspândească pe întreg pământul.

Ea este păstrătoarea tuturor tainelor credinţei şi a întregului adevăr, în ea se află harul, sfintele taine şi preoţia, care lucrează împreună mântuirea omului. Peste toate acestea, se odihneşte bunăvoirea lui Dumnezeu, Care ascultă rugăciunile Bisericii şi ale fiilor ei.

Lucrarea de mântuire prin participarea la viaţa Bisericii impune fiecărui credincios următoarele obligaţii:

a) Să creadă aşa cum crede întreaga Biserică, de la începuturi şi până astăzi. Să observe fiecare gând, fie al lui, fie străin, cu ascunzişurile sale, şi în nici un caz să nu-şi îngăduie să nu fie de acord cu vreuna din învăţăturile Bisericii, pentru că ea este stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15). Cine nu se supune acestor învăţături este ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).

b) Nu trebuie să se deosebească cu nimic de ceilalţi credincioşi în privinţa vieţii creştineşti: să postească aşa cum postesc toţi; să se pregătească pentru Sfânta împărtăşanie cu Trupul şi cu Sângele Domnului, aşa cum cere Biserica; să participe la toate activităţile de cult şi de sfinţire ale Bisericii, potrivit poruncii Apostolului Pavel, care spune să nu părăsim Biserica noastră (Evr. 12, 25).

c) Să creadă cu multă tărie că mădularele Bisericii care se află în cer au o legătură vie şi directă cu cei de pe pământ. Rugăciunile acelora sunt ascultate şi împlinite potrivit voii lui Dumnezeu. Aici, în această viaţă, noi comunicăm cu îngerii şi cu sfinţii din toate timpurile, pentru că ne-am apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri (Evr. 12, 22-23).

Să recapitulăm ce este necesar pentru mântuire: Vreţi să vă mântuiţi? Atunci credeţi tot adevărul, aşa cum a fost acesta revelat de Dumnezeu, întăriţi-vă cu har dumnezeiesc prin sfintele Taine şi împliniţi întotdeauna poruncile sfinte, sub îndrumarea păstorilor Bisericii. Toate acestea să le faceţi în spiritul Bisericii, a legilor şi poruncilor ei, uniţi cu Dumnezeu în mod tainic şi viu. în felul acesta, vă veţi mântui.

La această enumerare a condiţiilor de mântuire, putem fără ezitare să mai adăugăm şi povaţa Sfântului Ioan Teologul: Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele (II Ioan 1,9-11).

După tot ce-am spus până aici, veţi vedea şi singur cam cât adevăr se află în cuvintele noului dumneavoastră învăţător.

Vă continuaţi scrisoarea astfel: „Insistă să-L mărturisim cu buzele pe Domnul Iisus Hristos, încredinţându-ne că cel care îl mărturiseşte în felul acesta îl primeşte de îndată în inima lui, umplându-se de har. Deşi a insistat foarte mult în privinţa mărturisirii cu buzele, unul dintre cei prezenţi a refuzat să primească acest lucru, spunând că mărturisirea este o chestiune de conştiinţă”.

Omul acela a făcut foarte bine că nu a primit! El a judecat corect, pentru că o asemenea mărturisire făcută în vânt este împotriva voii lui Dumnezeu. Se pare că acel creştin are o conştiinţă foarte subtilă, care nu i-a permis să aprobe mărturisirea respectivă Acesta este un lucru demn de laudă şi o probă de neplecare a capului dinaintea celui rău.

A-L mărturisi pe Hristos este o mare izbândă, iar Domnul a făgăduit că îi va slăvi pe cei care îl mărturisesc dinaintea Tatălui ceresc (cf. Matei 10, 32). în ce situaţii recunoaşte Domnul o asemenea mărturisire? Atunci când este o mărturisire de credinţă şi se face dinaintea vrăjmaşului, primejduindu-ne astfel să fim prigoniţi sau chinuiţi.

Cel care-L mărturiseşte pe Hristos primeşte în el cununa muceniciei. Tocmai de aceea, mărturisirea are o atât de mare valoare, în Biserica lui Dumnezeu, mărturisitorii stau alături de mucenici. Mucenicii au fost aceia care, mărturisindu-L pe Hristos, au fost chinuiţi pană la moarte, în vreme ce mărturisitorii L-au mărturisit pe  Hristos şi au fost chinuiţi, dar nu au ajuns să moară, dintr-un motiv sau altul. Iată despre ce fel de mărturisire vorbeşte Domnul! Despre cea care, dacă nu este exprimată, înseamnă lepădarea de El, urmată de împlinirea cuvintelor: De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 33).

La dumneavoastră există asemenea condiţii de mărturisire? Adică vă poate costa viaţa sau, dacă nu mărturisiţi, vă aduce un trai fără griji? Cu siguranţă că nu. Aşadar, nu există condiţiile necesare pentru o mărturisire primită de Dumnezeu, însă pentru laude şi escrocherii mereu, există cele mai bune condiţii!

Ieşiţi în drum şi strigaţi: „Cred în Hristos şi îmi mărturisesc credinţa!”. O asemenea mărturisire – adică mărturisirea care se face în asemenea condiţii – e fără sens. Este exact ce vă cere noul dumneavoastră învăţător!

Nefericitul nu se opreşte aici, ci îmbină această mărturisire cu următoarea promisiune: „Imediat ce-L mărturiseşti pe Hristos cu buzele, II vei primi în tine”. De unde-a scos o asemenea idee? Domnul şi apostolii ne-au învăţat cine sunt cei care îl primesc pe Hristos în ei şi în ce fel se face lucrul acesta. Apostolul Pavel scrie: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 21).

Omul care se botează „se îmbracă” în Hristos, adică îl primeşte în el pe Creatorul său. Înainte de botez, îl mărturiseşte pe Domnul, prin rostirea Crezului. Dar această mărturisire nu-L aduce încă pe Hristos, ci îi asigură omului numai vrednicia de a-L primi. Aşa ne învaţă Apostolul Pavel, pe când ceea ce spune noul dumneavoastră învăţător vine din mintea lui şi nu se sprijină pe nimic.

Şi încă ceva: Domnul ne spune: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56). Aşadar, fiecare credincios care se împărtăşeşte cu preacuratul Trup şi cinstit Sângele Domnului îl primeşte pe Acesta în el. înainte de împărtăşanie, prin citirea rugăciunii „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Hristos adevărat, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, credincioşii îşi mărturisesc credinţa, dar încă nu-L primesc în ei pe Hristos. îl primesc numai prin împărtăşirea cu preacuratul Trup şi scump Sângele Său. Mărturisirea nu face decât să ne deschidă drumul spre El.

Aţi văzut, aşadar, că numai prin Botez şi prin Sfânta împărtăşanie îl primim în noi pe Hristos, nicidecum prin mărturisirea credinţei. Aşa învaţă Biserica noastră, dar învăţătorul dumneavoastră eretic a găsit, prin cugetarea sa rătăcită, o altă cale de a ne uni cu Hristos.

Mai există un drum drept, pe care ni-l arată Domnul: Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. (…) Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14, 21-23).

Să nu credeţi însă că împlinirea poruncilor sfinte asigură venirea Domnului în sufletele noastre, dacă nu ne botezăm şi nu ne împărtăşim, căci abia puterea sfinţitoare a acestor Taine ne dă harul de a ţine poruncile aşa cum trebuie. Cel care împlineşte poruncile îşi împodobeşte sufletul cu felurite virtuţi şi îşi face din inimă o biserică ce este gata să-L primească pe Hristos, Care vine şi locuieşte în el. Dar ca să fim mai precişi, Domnul vine şi locuieşte în om încă de la Botez şi de la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său.

Dar pentru că omul nu s-a curăţit încă de patimi şi nu s-a împodobit cu virtuţi, Domnul nu este mulţumit şi nu-şi  face încă sălaş permanent în inima lui. Tulburarea pricinuită de patimi şi mirosul greu al păcatului nu îi plac. E ca şi cum nu ar avea încredere încă în om, ca să vină şi să stea în inima lui pentru totdeauna, însă atunci când sufletul este luminat de virtuţi, Domnul intră în el, aşa cum ar intra oricare dintre noi într-un loc familiar, unde se simte bine şi liniştit, departe de mişcările neplăcute ale patimilor şi păcatelor.

Credinţa noastră îl atrage pe Hristos, iar Tainele ne învrednicesc să-L primim. Atunci când, cu ajutorul Său, împlinim poruncile dumnezeieşti şi ne curăţim de patimi, El vine şi rămâne în noi pentru totdeauna. După cum ne învaţă Biserica, numai în felul acesta putem să-L primim pe Hristos.

Este un drum ce are un început, o continuare şi un sfârşit, care e desăvârşirea. Esenţa acestei lucrări este venirea Domnului prin Sfintele Taine.

Fără Taine, credinţa şi faptele nu îl pot atrage pe Hristos, deşi au valoarea lor, ca nişte condiţii de bază pe drumul spre mântuire. Aşadar, Domnul vine şi îşi face sălaş în credincios numai prin Sfintele Taine. Şi mărturisirea credinţei în Hristos este importantă, dar numai ca parte a pregătirii, nu ca un mijloc suficient pentru aducerea în noi a Domnului.

Mărturisirea de credinţă făcută numai cu buzele, fără consecinţe în viaţa duhovnicească, nu are nici o însemnătate. Dar dacă, arunci când suntem întrebaţi ce credinţă avem, răspundem din toată inima că suntem creştini, înseamnă că noi credem cu adevărat, că ducem o viaţă sfântă, că primim harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, că urmăm sfaturile Părinţilor duhovnici, că apar­ţinem Bisericii Ortodoxe a lui Dumnezeu şi că împlinim  cu credinţă poruncile date de Creatorul nostru. Aşadar, mărturisirea noastră înseamnă că împlinim toate aceste lucruri pe care le-am enumerat, şi care ne duc spre mântuire.

Prin urmare, îl mărturiseşte sincer pe Domnul numai cel care, crezând în El, se sfinţeşte prin Sfintele Taine, de la care primeşte putere, şi trăieşte o viaţă sfântă, împlinind poruncile lui Dumnezeu, sub îndrumarea părinţilor duhovnici şi în duhul sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Iată care este adevăratul mărturisitor! Nu acela care-L mărturiseşte pe Hristos numai cu buzele!… Scriind în prima sa Epistolă despre adevărata mărturisire, Sfântul Ioan Teologul se referă exact la mărturisirea practică despre care am vorbit.

Ereticul acela consideră că harul sfânt este rezultatul mărturisirii cu buzele. Dacă această mărturisire ar fi fost în stare să-L aducă pe Domnul, ar fi adus şi harul Său, pentru că harul este comuniunea noastră cu Dumnezeu. Dar, aşa cum am explicat mai înainte, Domnul vine în noi prin Taine, nu prin mărturisire. Aşadar, nu mărturisirea ne umple de har, ci Sfintele Taine, în istoria Bisericii nu a existat nici un caz ca un om să primească harul lui Dumnezeu în alt fel.

            Prin urmare, nu putem concepe că simpla mărturisire ne face să primim harul. Lucrul acesta ar semăna cu a-i spune cuiva: „Deschide gura şi te vei umple de har sfânt”. De aceea, ereticul care este la dumneavoastră nu poate fi catalogat decât drept smintit, căci crede că va obţine harul doar prin pronunţarea mărturisirii.

Îmi scrieţi că ereticul dumneavoastră se roagă cu propriile sale rugăciuni, timp în care nu face nici semnul Crucii, nici metanii.

Vedeţi ce modern e? Toţi creştinii ortodocşi, chiar şi o mare parte dintre eretici, fac semnul Crucii, însă lui îi este ruşine. Să ştiţi că şi semnul Crucii este un mod de a-L mărturisi pe Hristos, Care S-a răstignit pentru noi pe Cruce ca să ne răscumpere păcatele.

Atunci când omul acela vă îndeamnă, spunându-vă: „Mărturisiţi-L, mărturisiţi-L pe Hristos cu buzele”, apropiaţi-vă de el şi îndemnaţi-l să-L mărturisească şi el pe Hristos prin semnul sfintei Cruci. Ambele manifestări sunt forme de mărturisire. Primul este cu vorba, al doilea, cu fapta. Iar faptele sunt mai importante decât cuvintele.

Iar când a spus omului aceluia care a refuzat să-L mărturisească pe Domnul cu buzele: „Se pare că vă este ruşine de oameni”, ar fi trebuit şi dumneavoastră să-i răspundeţi: „Pentru că refuzaţi să faceţi semnul Crucii, care este în egală măsură un semn de mărturisire, se pare că şi dumneavoastră vă este ruşine să-L mărturisiţi pe Hristos dinaintea oamenilor”.

Sfântul Vasile cel Mare ne încredinţează că semnul Crucii este o moştenire transmisă prin sfinţii apostoli şi că, atunci când este făcut cu credinţă, îi alungă pe vrăjmaşii nevăzuţi, le împiedică planurile întunecate şi îi păzeşte pe creştini de atacurile acestora.

Prin Cruce, Domnul a nimicit puterea diavolilor, care fug până şi de pomenirea ei. Cel care nu se pecetluieşte cu semnul sfintei Cruci îi lasă pe vrăjmaşi să lucreze liberi asupra  lui.  

Creştinul  fără semnul  Crucii  seamănă  cu soldatul fără armă, care se află la mila duşmanului. Crucea sfinţeşte oamenii şi lucrurile. Această învăţătură a fost transmisă de apostoli sfintei Biserici, iar fiii ei cred în Cruce aşa cum credeau primii creştini. De aceea, e foarte potrivit să mă întreb: este creştin cu adevărat cel care evită semnul Crucii?

Prin înclinarea capului, arătăm de obicei respect şi supunere. Pentru omul care se roagă, este necesar să-şi manifeste evlavia interioară şi supunerea faţă de Dumnezeu prin plecarea capului. Toţi creştinii ortodocşi se închină Domnului cu trupul, ca semn al închinăciunii interioare. Cine nu-şi înclină capul naşte îndoială în privinţa existenţei în interiorul său a respectului şi a supunerii fată de voia lui Dumnezeu. Şi dacă acestea nu există, atunci ce valoare mai are rugăciunea?

Aici, în Rusia, folosim expresia „capul care nu se pleacă” pentru a-i caracteriza pe cei nesupuşi, egoişti şi care nu recunosc pe nimeni. Oare, de multe ori, nu la fel sunt şi cei care refuză să facă metanii dinaintea lui Dumnezeu în timpul rugăciunii? Poate că se tem să nu-şi şifoneze hainele…

~ XIII ~

Îmi scrieţi: „Noul nostru învăţător şi adepţii săi nu vin la biserică şi nu cer în timpul rugăciunii ajutorul sfinţilor, nici al Maicii Domnului, nici al îngerilor, nici al apostolilor, proorocilor sau cuvioşilor. De asemenea, nu postesc, nu se împărtăşesc şi nu recunosc sărbătorile”.

Vedeţi ce fel de creştini sunt? Se consideră pe ei înşişi oameni înduhovniciţi, oameni ai lui Dumnezeu şi sfinţi, pentru care nu este nevoie de ordinea exterioară a Bisericii, de nevoinţe duhovniceşti, de taine sau de slujbe.

De aceea, nu pot înţelege ce vreţi de vă luaţi după el… De ce vă umpleţi capul cu vorbe goale? Din ceea ce îmi scrieţi, rezultă foarte clar că a căzut din harul Bisericii Ortodoxe, iar acum se căzneşte să vă îndepărteze şi pe domniile voastre de el, spre a crea o adunătură dezgustătoare pentru Dumnezeu şi pentru adevărul Său. Iar dumneavoastră vă luaţi din ce în ce mai mult după el, aşa cum se iau muştele fără minte după momelile otrăvite.

Vă recomand să citiţi cartea Piatra credinţei, scrisă de Stepan Iavorski. Citiţi-o cu atenţie şi încercaţi să-i asimilaţi conţinutul, căci cu această piatră veţi reuşi cu uşurinţă să închideţi gura ereticilor şi să sfărâmaţi dinţii falşilor învăţători, care urăsc adevărul şi lumina.

~ XIV ~

Mai scrieţi: „A creat confuzie printre noi, fiindcă Părinţii noştri duhovnici nu ne zic nimic, în vreme ce predicatorul acesta merge peste tot, se luptă, învaţă, vorbeşte cu entuziasm, preoţii noştri nu deschid gura. Chiar şi în biserică predică rar, limitându-se la săvârşirea slujbelor. Se simte nevoia cuvântului viu, de care nu avem parte de la ei”.

Vă voi întreba ceva: v-aţi adresat vreodată preoţilor dumneavoastră? Le-aţi spus că prin părţile acelea circulă un străin care vă strânge laolaltă şi vă predică? I-aţi cerut părerea în legătură cu învăţăturile lui? Cu siguranţă că nu aţi făcut-o! Îmi scrieţi mie, care trăiesc în cealaltă parte a lumii, şi nu cereţi niciodată ajutorul în această chestiune   de la păstorii dumneavoastră. Nu mi-aţi scris că aţi fi discutat cu preoţii din parohie, care nu sunt departe şi pe care îi vedeţi în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare!

Cum pot Părinţii dumneavoastră duhovnici să ştie ce se întâmplă? Preoţii vin la biserică, văd că lumea adunată acolo se roagă şi pleacă liniştiţi acasă, cu gândul că enoriaşii lor nu întâmpină probleme deosebite.

De altfel, dumneavoastră cunoaşteţi dogmele, ştiţi care sunt poruncile lui Dumnezeu şi vă supuneţi sfintei Biserici. De ce altceva mai aveţi nevoie? Poate că vreodată mai vreţi să vi se explice vreo dogmă, vreo taină sau vreo poruncă? Dar, aşa cum îmi scrieţi, nu sunteţi lipsit de aşa ceva. în afară de asta, însăşi slujba îi aduce aminte credinciosului atent de dogmele şi poruncile sfinte, şi îl învaţă în ce fel să vină în comuniune cu Dumnezeu. Este de ajuns să stea în biserică, pentru ca simţămintele sale religioase să se reînnoiască, aşa cum mărturisesc mulţi credincioşi care au trăit acest lucru.

Sunt de acord cu dumneavoastră, că preoţii ar trebui să discute cu credincioşii mai des, fie în biserică, fie în alte părţi. Dar nu pot fi de acord şi cu afirmaţia că, dacă aceste discuţii lipsesc, enoriaşii nu au hrană spirituală. Chiar dacă s-ar întâmpla astfel şi ar trebui să-l cert pe cel vinovat, aş acuza mai mult turma decât pe păstor! Pentru că ce cleric ar dispreţui rugămintea enoriaşilor de a avea parte de învăţătură mai multă şi mai profundă? Dumneavoastră înşivă îi evitaţi pe clerici şi, dacă se întâmplă să vă întâlniţi cu unul dintre ei, nu îi puneţi întrebări despre credinţă. Tocmai de aceea, ei evită astfel de subiecte, de teamă să nu devină o povară şi, astfel, să vă îndepărteze de Biserică.

 Eu nu caut să-i scuz pe preoţii care nu-i învaţă pe enoriaşi şi nu ţin predici. Datoria lor este să se aprindă de dor pentru cele înalte şi să le vorbească oamenilor pe care îi păstoresc, iar a enoriaşilor, să îşi însuşească învăţătura. Vreau să mai notez aici că responsabilitatea faptului că preotul predică rar vă revine şi dumneavoastră.

Vă continuaţi scrisoarea astfel: „în vreme ce clericii noştri nu fac nimic, acela predică pretutindeni”. Acela predică pentru că trebuie să adune adepţi şi ucenici în jurul lui. După ce îi va fi adunat, şi el va înceta să mai predice, pentru că ascultătorii lui îi vor cunoaşte deja învăţăturile. Trebuie să ştiţi că grijile prea multe, alergătura în exces şi vocile care strigă prea tare nu caracterizează o stare normală şi sănătoasă a lucrurilor.

Observaţi puţin mişcările trupului: atunci când este sănătos, toate funcţiile sale interioare lucrează bine. Pulsul este liniştit, respiraţia normală, iar nervii îşi fac datoria ca întotdeauna, însă imediat ce cu una din acestea se întâmplă ceva rău, armonia încetează, iar trupul se îmbolnăveşte.

La fel se întâmplă cu lucrarea credinţei şi a mântuirii. Dumneavoastră, cu întreaga parohie din care faceţi pane, sunteţi ca un mic organ al trupului Bisericii. Toate funcţiile mântuitoare ale acestui trup sunt normale. Aveţi credinţa Ortodoxă, vă luptaţi ca să trăiţi creştineşte, vă sfinţiţi prin Taine, vă supuneţi aşezămintelor Bisericii şi ascultaţi de preoţii dumneavoastră. Prin urmare, lucrarea de mântuire a tuturor şi a fiecăruia în parte îşi urmează cursul normal.

Trupul sănătos, care trăieşte şi se dezvoltă normal, nu atrage atenţia, în acelaşi fel, nici dumneavoastră nu atrageţi atenţia, dacă trăiţi şi vă dezvoltaţi normal din punct de vedere duhovnicesc. Această linişte, care vine în contradicţie cu acţiunea învăţătorului aceluia fals, nu înseamnă că sunteţi pe o poziţie inferioară lui. Dimpotrivă, urcuşul normal şi fără zgomot în lucrarea de mântuire arată că vă aflaţi în stare de sănătate sufletească, în vreme ce omul acela nu este sănătos duhovniceşte.

Desigur, dacă pe parcursul urcuşului liniştit în viaţa duhovnicească vă lăsaţi pradă neglijenţei şi indiferenţei, greşiţi foarte mult. Dar dacă fiecare dintre noi, după puterile sale, îşi împlineşte toate obligaţiile care îi revin prin calitatea de creştin şi din îndemnul conştiinţei, atunci lucrarea de mântuire se află pe drumul cel drept şi nu există nici un motiv de nelinişte şi, cu atât mai puţin, de a ne lua după unul care ni se pare că are ceva aparte.

Aduceţi-vă aminte ce v-am spus la început, când v-am dat exemplul corului şi a neplăcutei impresii create de o voce care iese în evidenţă faţă de celelalte[16]. Aceeaşi imagine vă este de folos pentru a înţelege şi ceea ce vă explic acum.

Tot ce v-am scris până aici a fost reacţia mea la faptele pe care dumneavoastră înşivă mi le-aţi prezentat. Nu-mi rămâne decât să trag o concluzie, la care să adaug şi un sfat.


Îndepărtaţi-vă de predicatorul acela fals şi nu vă desprindeţi de   învăţăturile Bisericii noastre Ortodoxe.

Astfel să-i sfătuiţi şi pe ceilalţi creştini.


[1] În vremea Sf. Teofan falşii propovăduitori erau uşor de identificat. Aceştia fiinţau de regulă în afara Bisericii. Astăzi aceştia pot fi întâlniţi şi în Biserica Ortodoxă, aşadar numiţi „ortodocşi”.

[2] La fel nu toţi românii patrioţi, naţionalişti, iubitori de neam, etc. au credinţă „românească”, adică ortodoxă. Aceştia deşi animaţi de dragoste de ţară sunt căzuţi din Biserică, adică apostaţi.

[3] Semne ale îndepărtării Apusului de adevărata Biserică se întrevăd încă din vremea fericitului Augustin (+ 430), primul teolog apusean care a susţinut clar ideea Filioque (purcederea Sf. Duh nu doar de la Tatăl ci şi de la Fiul). Tot acesta, legat de iconomia mântuirii promovează teoria predestinaţiei (împotriva căreia au luat atitudine în acea vreme Sf. loan Casian, împreună cu călugării din Provenţa, precum şi cei din Africa de Nord). Rătăcirilor lui Augustin, de-a lungul veacurilor se vor ai adăuga şi altele, tâlcuite de teologiilatini şi încuviinţate de papi, până astăzi.

[4] Protestantismul, curent „religios” apărut în sec. al XVI lea, ca urmare a abuzurilor morale, canonice şi administrative săvârşite de întâistătătorii Bisericii Catolice. Fondatorul „Bisericii” Protestante este Martin Luther (1483-1546) fost monah romano-catolic.

[5] Regele Angliei Henric al VIII lea s-a ridicat împotriva papei, pentru că acesta nu i-a desfăcut prima căsătorie şi prin acel faimos „Non Possumus” i­a refuzat căsătoria cu Ana Boylen. Din această pricină s-a produs ruptura cu papalitatea, născându-se Biserica Anglicană (1534). Mai târziu s-a produs o reformă şi în Biserica Anglicană. Cei ce au primit noua reformă s-au numit „conformişti” , iar cei care n-au recunoscut-o, s-au numit „nonconformişti”. Nonconformi ş tii s-au dezbinat la rândul lor în prezbiterieni şi puritani, congregaţionişti sau independenţi.

[6] Dacă cu mulţi ani în urmă unele statistici indicau cifra de peste 2.000 de secte, numai în America, credem că astăzi nu numai peste ocean, ci în întreaga lume numărul acestora este cu mult mai mare.

[7] În cazul de faţă al românilor ortodocşi.

[8] Conform consemnărilor istoricului bisericesc Eusebiu de Cesareea (pe la anul 324) credinţa ortodoxă apostolică a fost adusă pe meleagurile noastre (în Sciţia) de Sf. Ap. Andrei (fapt adeverit de colinde şi de creaţiile folclorice din Dobrogea sau din stânga Prutului, precum şi de unele toponime: Peştera Sf. Andrei, Pârâiaşul Sf. Andrei, etc.) iar mai târziu, după cucerirea Daciei de către Traian în anul 106, prin aducerea coloniştilor din Siria, Asia Mică şi din Peninsula Balcanică şi, totodată a legiunilor romane.

[9] Afirmaţie potrivită ruşilor, însă prea puţin nouă românilor în ceea ce priveşte originile creştinismului pe plaiurile noastre. Prin aceasta nu dorim să îndreptăţim aserţiunea potrivit căreia noi românii „ne-am născut creştini”, enormitate vehiculată adesea nu doar în mediile culturale laice ci şi în cele bisericeşti dintr-un prea mare zel „patriotic”.

[10] Despre acest „alt Hristos” vorbesc în conferinţe, predici, seminarii, etc. toţi cei ce propun omenirii realizarea unor idealuri pământeşti precum: dezvoltarea, bunăstare, progres, ştiinţă, cultură, civilizaţie, într-un cuvânt o „eră” nouă, consacrată … omului. Acestea, dezideratele masonic-ecumeniste ale „noului Hristos”, „Hristosul” drepturilor omului … altul decât Hristosul pocăinţei şi al îndreptării din păcat…

[11] În numele Lui putem fi amăgiţi nu numai de cei din afara Bisericii, cum suntem obişnuiţi îndeobşte să credem, ci şi de unii întâi stătători şi teologi ortodocşi.

[12] Deja ni se predică deseori despre un „Iisus” care iubeşte de-a valma, încuviinţează ereziile, voieşte doar „unitate”, „pace” şi „dragoste”, fără minime criterii morale, canonice, dogmatice, un „Iisus” milenarist care va mântui pe toţi cei ce „cred”.

[13] În limba greacă, Theofania înseamnă arătarea lui Dumnezeu [n.t.].

[14] În limba greacă, Epifania înseamnă arătare [n.t.].

[15] Adică Duhul Sfânt, ca în rugăciunea: „Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…” [n.t.].

[16] Cândva, în Biserică, vocea „în plus” indica ceea ce nu era ortodox, gândirea eretică, apostată. Astăzi raportul poate fi deseori (nu totdeauna) invers, fapt ce sugerează clar direcţia teologică, oficială a ortodoxiei contemporane.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cele 4 legi dupa care Hristos va judeca lumea

Articol care apartine Pr.Cleopa Ilie..

                             CELE PATRU LEGI DUPĂ CARE VA JUDECA HRISTOS LUMEA

     Am zis cateva cuvinte despre moarte. Acum voi zice cateva cuvinte si despre constiinta, ca cine isi pazeste constiinta sa curata, negresit moartea il gaseste fericit si pregatit. Constiinta este judecatorul cel drept pe care l-a pus Dumnezeu inlauntrul nostru.
     Constiinta nu poate fi reflexia materiei in veacul veacului. Ea este glasul lui Dumnezeu in om si ea pururea il mustra, cand greseste : ” Omule, de ce ai facut asta ?”
     Aceasta lege a firii o au si chinezii, o au si crestinii, o au si budistii si brahmanii si mahomedanii. Este legea cea dintai pe care a pus-o Dumnezeu in inima omului de la creatie, dupa care s-a condus lumea pana la Legea cea scrisa. M-a intrebat un avocat necredincios :
– Parinte, eu nu ma impac cu judecata de apoi !
– Dar de ce nu te impaci, frate ? Cum asa ?
– Cum, parinte, o sa ma judece Hristos, daca eu as fi chinez sau de alt neam, care n-am auzit niciodata de Hristos ? Ei de acolo nu au auzit de Hristos. Oare Dumnezeu pedepseste cu nedreptate ? El este drept. Cum o sa ma judece si o sa ma pedepseasca, daca eu nici nu am auzit de Evanghelia lui Hristos ?
– Stai oleaca ! Dumneata stii sa invartesti actele acolo, sa faci procese verbale sau ce faci dumneata. Scriptura insa nu o cunosti. Esti un rationalist, desfaci firul in 40 si te prapadesti cu totul, umbland dupa capul tau.
     Patru legi sunt dupa care Dumnezeu va judeca tot pamantul. Nu una, ci patru. Si nimeni nu poate scapa de urgia si dreptatea lui Dumnezeu, fie chinez, fie brahman, fie budist, fie crestin, fie mahomedan, fie evreu, pentru ca Dumnezeu este drept, cum zice Apostolul : Dumnezeu este drept si tot omul mincinos.
     Dumnezeu, deoarece este drept, a pus legile acestea, ca pe toti sa-i judece dupa dreptate. Auzi ? Patru legi.
Legea cea dintai este legea firii sau legea constiintei. Prin aceasta lege a mustrat Dumnezeu pe Cain, cand a omorat pe fratele sau Abel. Ca auzi ce spune Scriptura : ” Atat era mustrat de constiinta ca a cazut in deznadejde si a strigat asa : Mai mare este greseala mea, decat a mi se ierta mie „.
     A cazut in deznadejde, ca a ucis pe fratele sau Abel, pastorul; ca Dumnezeu i-a primit aceluia jertfa si el l-a zavistuit si, iesind la camp, l-a omorat.
     Legea constiintei ii spunea : ” Ce-ai facut ? Ai omorat pe fratele tau !” Aude pe Dumnezeu :
– Cain, unde-i fratele tau ?
Dar el, in loc sa zica : ” Doamne, am gresit „, a zis :
– Dar ce, eu am a pazi pe fratele meu ?
     Si i-a zis Dumnezeu :
– Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. Pentru ca ai facut aceasta cu toate pedepsele te voi pedepsi pe tine si cine te va omori pe tine de saptezeci de ori cate sapte se va pedepsi …
Si a trait Cain peste o mie de ani, cum scrie in Hronograful lui Chedrin, si nimeni nu-l omora, ca se temea de pedeapsa care era pusa de Dumnezeu asupra lui. Care au fost cele sapte pedepse ale lui cain, pentru ca a ucis pe fratele sau, Abel ?
Mai intai a fost deznadejdea, apoi tremurarea, apoi plansul, ca plangea gemand pe pamant, apoi frica, caci fugea dintr-un loc in altul, de teama ca-l vede Dumnezeu; apoi blestemarea pamantului sa nus-i dea roadele sale si celelalte, cum scrie in Sfanta Scriptura la Facere, capitolul IV.
    Orice om de pe pamant, cand face rau, este mustrat de constiinta sa, care ii spune : ” De ce ai facut rau ?” Aceasta este legea cea dintai data de Dumnezeu omului, numita si legea constiintei sau legea firii.
    A doua lege care sta in fata noastra vesnic, cum arata Sfantul Grigorie de Nissa si care, ca o trambita din inaltul cerului rasuna pururea si ne arata pe Dumnezeu, este legea zidirii.
Cine a facut cerul, pamantul si toate cate sunt ? Luna, ierburile, florile, pestii, marile, raurile, pietrele, copacii, muntii, toate vietuitoarele de pe uscat, din apa si din aer. Cine le-a facut, fratilor ? Cine a facut ceasul u niversului care merge cu atata precizie si uimire, incat nimeni nu-l poate imita ? Nimeni altul decat Bunul Dumnezeu ! Centrul de indrumare al acestei lumi este Ziditorul ei, Dumnezeu, Care a pus randuiala in toate.
     Aceasta lege a zidirilor este ceea ce spune proorocul David : Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Cum ? Prin asezarea lor sferica si prin imensa lor departare; prin spatiul interstelar, care are miliarde de ani calatoria luminii, prin miscarea astrilor ceresti, a sistemului solar si a planetelor cu atata masura si precizie, incat uimeste mintea celor mai mari astronomi din lume.
     Ce-a zis Isac Newton, marele fizician englez, care treizeci de ani a fost ateu si la urma cand a descoperit ” Legea atractiei universale ” si a vazut ca fiecare planeta o atrage pe cea mai mica si nu o lasa sa se departeze, nici sa se sfarame sau sa mearga in neregula in lumea astrelor ceresti. A pus aparatele pe masa si a zis :
     Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !
Vezi ? El, afland stiinta din afara, a venit la frica de Dumnezeu, cunoscand minunile ce;e mari din lumea astrelor. Ce-a zis Kepler, Isac Newton si ceilalti, de care nu imi ajunge vremea sa-i amintesc, cand s-au convertit, vazand ei zidirea lui Dumnezeu ca nu-i singura, ca are un centru de indrumare si o precizie, care uimeste toata mintea ?
Din secretele naturii inca nu s-a scos nici unu la miliard. Ca intelepciunea lui Dumnezeu n-are margini si nici nu va avea in veacul veacului, pentru ca nemarginita este intelepciunea Creatorului.
     Deci, a doua lege care ne sta tuturor in fata este Legea zidirilor sau a creatiei. Ca prin contemplatia naturala in duh, noi ne suim de la ratiunile lucrurilor, la Ziditorul lor.
     Daca vezi corabia, trebuie sa te gandesti ca a fost un mester care a facut-o; daca vezi o haina buna pe un om, trebuie sa stii ca bun a fost si croitorul. Daca vezi un palat, o cladire arhitectonica frumoasa, sa stii ca a fost un arhitect destept. Daca vezi un ceas, negresit este un ceasornicar priceput care l-a facut.Deci, toate acestea ne arata ca este un Facator si, daca este, trebuie sa ne temem si sa ascultam de El, ca sa nu ne pedepseasca dupa dreptate.
     A treia lege este Legea scrisa, data de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, adica cele zece porunci si tot Vechiul Testament, dupa care va fi judecat poporul ales, adica evreii.
     A patra si ultima lege este Legea Darului, Legea Desavarsirii, Legea dragostei lui Iisus Hristos, adica Sfanta Evanghelie. Dupa aceasta lege dumnezeiasca vor fi judecati toti crestinii, botezati in numele Preasfintei Treimi.
     Cea dintai a fost legea firii, care ramane generala pentru toate popoarele pana la sfarsitul lumii. Cea de-a doua, legea zidirilor, este la fel cu cea dintai. Dupa cea dintai si a doua lege se vor judeca toate popoarele lumii, afara de crestini si de evrei. Dupa Legea scrisa, adica dupa Vechiul Testament se vor judeca evreii. Iar dupa Legea Darului si dupa Evanghelie vom fi judecati noi crestinii, fiindca legea noastra este mai desavarsita decat toate celelalte legi. Iar daca o calcam, mai mare pacat avem si mai mare munca vom avea decat ei, care n-au cunoscut Evanghelia.
     Asadar, ne-a pus Dumnezeu asemenea avocat. Sa nu ne inselam, fratilor, si sa zicem ca Dumnezeu nu stie ce face fiecare. Nici nu vei putea sa spui ca nu ai pacat, pentru ca n-ai stiut, ca ai fost chinez sau turc sau ateu.
     Pagan daca ai fost, dar constiinta ai avut si dupa acea lege te va judeca. Zidirea ai vazut-o. Nu ti-ai pus niciodata intrebarea cine a facut cerul, soarele, pamantul si toate, ca dupa aceea sa te gandesti si sa te temi de Dumnezeu, care a facut toate ?      

                                                                                    Amin.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu