STEAUA ÎN 5 COLȚURI –PENTAGRAMA – POATE FI UN SIMBOL CREȘTIN? Partea I

PARTEA I

Semnele și semnificațiile lor

Pentru a putea înțelege mai bine semnele și puterea lor, va trebui să facem un mic excurs în simbolistica semnelor și semnificațiilor lor.

Etimologic, cuvantul SEMN are mai multe interpretări, în funcție de sfera lui de aplicabilitate:

1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva;
2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune;
3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută, pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște;
4. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată;
5. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire.

 

Am luat din DEX doar câteva explicații ale cuvântului semn, la care ne vom referi pe parcursulul acestui referat. În cele 5 descrieri observăm că SEMNUL, etimologic vorbind, este un cuvant extrem de complex,cu foarte multe însușiri posibilități de aplicare în sfera umană, care privește indicatori de orientare,marcaje prin care se deosebesc anumite lucruri în vederea recunoașterii, amprente vizibile-ca pecete identitară a unui lucru sau persoane- gesturi, mișcări prin care se exprimă, gânduri, sentimente, intenții (nefinalizate încă), stări sufletești, de cele mai multe ori de natură psihologică, chiar și sugestii care pot deschide căile unor fapte acțiuni, asumate sau neasumate-prin neglijență.

Semnificația SEMNULUI din punct de vedere religios

Dintotdeauna SEMNUL , în sfera relațiilor de comunicare cu Dumnezeu, a avut un rol aparte, el trecând prin fazele lui, de la mijloc de orientare, până la implicarea în lucrările de mântuire din zilele noastre.

Excurs biblic:

VECHIUL TESTAMENT

Primul semn pe care Domnul Dumnezeu îl dăruiește omului este pomul cunoștinței binelui și răului, ca marcaj dintre toți copacii Raiului, de care nu avea voie să se atingă, atingere care îi va aduce omului moartea.

Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17)

După căderea protopărinților din Grădina Raiului, primii oameni intră într-o lume nouă, transformată prin puterea păcatului care aduce la suspinuri și dureri întreaga creație[1]. Începând de aici, omul va trebui să se implice mai mult și ostenitor pentru a aștepta venirea Izbăvitorului, în Persoana Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Intrând prin păcat nu numai moartea, ca plată a lui, ci și boala, suferința, durerile, nesiguranța unui trai fericit, omul se folosește de semne pentru a reface părtășia cu Dumnezeu, pierdută prin neglijență.

Așadar, primul semn al omului post-adamic,  care aparține lui Cain și Abel, încercând să refacă legătura ruptă de părințiilor este altarul de jertfă[2]. El, promitea, în conștiința celor doi, și prin ei, întregii umanități, că Dumnezeu nu i-a părăsit și că acesta poate fi un semn de recunoaștere a greșelilor părinților lor dar și unul al doritei și mult așteptatei împăcări.

Însă, cum cugetul omului se apleacă spre rele din tinerețile lui, Cain primește un SEMN distinctiv pentru fapta lui nelegiuită de a-și omorî fratele:

Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta.De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”.Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul  Dumnezeu SEMN lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.

(Facere 4,13-15)

Observăm că  Dumnezeu, pentru fapta lui Cain, îi pune un semn, probabil la vedere, astfel încât oricine îl va vedea să nu îl omoare. Așadar, pentru prima dată, SEMNUL dat lui Cain poartă o identitate, un marcaj deosebit, purtător de făgăduință, pecetluit cu Cuvântul Domnului. Acest marcaj îi va rămâne lui Cain pe toată durata vieții lui, identificându-se cu propria-i existență și cale, dobândită după evenimentul tragic.

Un alt SEMN, care de data aceasta vine însă tot din acțiunea de pedepsire a omenirii pentru fărădelegilor lor, dar anunță totuși mila și îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu, care dorește ca toți să se mântuiască, este  – curcubeul – ca legământ între Iahve și omenire:

            Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: „Iată, ca SEMN al legământului, pe care-l închei cu voi şi eu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie SEMN al legământului dintre Mine şi pământ. (Facere 9, 12-13)

Acest SEMN, purtător de legământ este nu doar un simbol al unei înțelegeri, ci și un fapt concret, prin care Dumnezeu aduce liniște și pace, arătând că acesta va fi mereu simbol de putere dumnezeiască pentru arătarea milostivirii dumnezeiești.

Cu timpul  omenirea, predispusă uitării și necredinței – venită prin idolatrie – uită că Singurul Dumnezeu este Dumnezeul părinților lor, Avraam, Isaac, Iacov cerând pentru legitimarea Sa semne de putere. Astfel, Dumnezeu Cel viu întărește Cuvântul Său prin SEMNE DE FORȚĂ, arătând păgânilor egipteni puterea Unicului  Dumnezeu:

Dacă Faraon vă va zice: Dă-ne vreun SEMN sau vreo minune, atunci tu să zici fratelui tău Aaron: Ia toiagul şi-l aruncă jos înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui, şi se va face şarpe.(Ieșire 7, 9)

La fel, Dumnezeu cere prin Moise, evreilor, ca în timpul ultimei plăgi peste pământul Egiptului, să pună semn special de recunoaștere, prin care îngerul Domnului să cruțe casele acestora:

În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului şi voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor şi al dobitoacelor, şi voi face judecată asupra tuturor dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul.Iar la voi sângele va fi SEMN pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când voi lovi pământul Egiptului.(Ieșire 12, 12-13)

Semnul de recunoaștere de pe casele evreilor este cerut de Dumnezeu, imprimat ca amprentă identitară cu scop precis devine  simbol de putere, de forță, apărându-i pe aceștia de urgia trimisă.

În ce consta semnul propriu zis?

Să ia din sângele lui Şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce.

(Ieșire 12,7)

Nu peste mult timp, ca o aducere aminte a multelor binefaceri aduse poporului israelit pe care Bunul Dumnezeu îl scosese din țara robiei pe aripi de vultur, i se cere acestuia un alt SEMN, tot un fel de  marcaj identitar, prin care să se sfințească, din rândul poporului ales, cei întăi-născuți:

Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!… Să fie acestea ca un SEMN pe mâna ta şi aducere aminte înaintea ochilor tăi, pentru ca legea Domnului să fie în gura ta, căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt.  (Ieșire 13:2,9)

 

Fidelitatea față de Iahve, Cel care veghează constant la împlinirea făgăduințelor adamice, se concretizează pentru Israel în păzirea cu strictețe a poruncilor pe care Moise le primește pe Muntele Sinai, fidelitate pecetluită prin puterea dumnezeiască identificată în interiorul comunității ca un SEMN:

„Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt SEMN între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte…Acesta este SEMN veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi S-a odihnit”. (Ieșire 31:13,7)

Prezența lui Dumnezeu pe drumul către Țara Făgăduinței, promisă lui Avraam și urmașilor lui, se face prin adevărate semne de forță, care întăresc pe Israel în credință – atât de necesară pentru a nu cădea în idolatria neamurilor. Stâlpul de foc care călăuzea pe popor pe timp noapte cât și norul pe timp de zi , sunt prezente concrete ale implicării lui Iahve:

Când însă norul stătea multă vreme deasupra cortului, urmau acestui SEMN al Domnului şi fiii lui Israel şi nu plecau. (Numeri 9, 19)

[1] Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. (Romani 8,22)

[2] Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. (Facere 4, 3-4)

Document oficial integral. Atitudinea BORu în legătură cu dezvoltarea tehnologiilor de evidență și prelucrare a datelor personale. Soborul BORu, 2-5 februarie 2013.

Preasfințitul Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse
(2-5 februarie 2013)
Atitudinea Bisericii în legătură cu dezvoltarea tehnologiilor de evidență și prelucrare a datelor personale

1. În ultimii ani, din ce în ce mai multe persoane, chiar și dintre fiii Bisericii Ortodoxe Ruse, se arată tot mai îngrijorați de introducerea în raporturile dintre cetățean și instituțiile statului, cetățean și societățile commercial-bancare, a noilor tehnologii electronice. Dezacordul, privind acestă îngrijorare, se manifestă prin diverse forme.

Pentru prima dată, o astfel de îngrijorare a apărut în legătură cu o problemă particulară, privind introducerea unui număr personal de identificare fiscală a contribuabilului, problemă, ce a fost dezbătută în data de 19-20 februarie 2001, în cadrul celei de a VII-a Plenare a comisiei Teologice Sinodale, a Bisericii Ortodoxe Ruse. Menționăm că un an mai devreme, în declarația din 7 martie 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, sublinia:

«Niciun fel de semn exterior nu poate afecta sănătatea duhovnicească a omului, dacă aceasta nu este o consecință directă a lepădării conștiente de Hristos și a profanării credinței».

Iar, odată cu apariția noilor tehnologii și introducerea lor în diverse sfere ale vieții omului, se cerea și o dezvoltare pe măsură a atitudinii bisericești față de noile tehnologii. Această atitudine se reflectă în următoarele documente: apelul Soborului Arhieresc din 2004 către Președintele Rusiei și al Ucrainei, Declarația Sfântului Sinod din 6 octombrie 2005, Definițiile Soborului Arhieresc din 2008 «Despre problemele vieții interne și activitatea externă a Bisericii Ortodoxe Ruse», Noțiunile de bază ale învățăturii Bisericii Ortodoxe Ruse despre demnitate, libertate și drepturile omului, apelul Preafericitului Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii Kiril, din 28 iulie 2009, către Comisarul pentru Drepturile Omului în Federația Rusă, Definițiile Soborului Arhieresc din 2011 «Despre problemele vieții interne și activitatea externă a Bisericii Ortodoxe Ruse». Oricare slujitor bisericesc sau mirean, în activitățile sale, trebuie să ia în considerație poziția exprimată în aceste documente.

2. Biserica Ortodoxă nu neagă necesitatea evidenței populației. Preacurata Fecioară Maria și Sfântul Iosif Logodnicul, ascultând de porunca cezarului ca «să meargă toți să se scrie, fiește-care în cetatea sa» (Lc. 2:3), au mers în Betleem, unde s-a născut Mântuitorul lumii. Iar stăpânirile, din vremurile cele mai străvechi aveau obiceiul de a efectua recensământul populației și a elibera acte de identitate. Aceste măsuri sunt necesare pentru aplicarea legii, ocrotirea ordinii și a siguranței publice, de asemenea și pentru facilitatea funcționării relațiilor social-economice.

Deși Biserica participă la discuțiile despre metodologia evidenței, nu poate să-i îndreptățească pe aceia care se eschivează de la obligațiunile cetățenești, sau [pe] cei care au scopuri criminale, însă poate apăra dreptul cetățenilor de a trăi în societate conform convingerilor și principiilor personale ale fiecăruia.

Între timp, problemele legate de identificarea electronică a persoanei, evidența și prelucrarea datelor cu caracter personal se acumulează și se complică. Astăzi, este necesar să se continuie aprofundarea înțelesului teologic, moral și cetățenesc al acestor probleme.

3. În ultima vreme, în societate a început să ia amploare o legitimă preocupare cu privire la faptul că folosirea codului numeric personal de identificare, atribuit omului pe viață, sub formă unui card, cip sau alte asemenea forme, poate deveni o condiție obligatorie pentru accesul la toate bunurile materiale și sociale de primă necesitate. Folosirea codului numeric personal de identificare, în combinație cu mijloacele tehnice moderne, permite un control total asupra persoanei fără consimțământul său — [se] poate urmări toate mișcările persoanei, cumpărăturile, plățile, controlul medical și felul tratamentului, beneficierea de asistență socială, precum și alte acțiuni relevante în plan juridic și social, până chiar și viața sa personală.

Societatea este deja alarmată de acțiunile întreprinse pentru colectarea și prelucarea datelor cu caracter personal ale copiilor din instituțiile de învățământ preuniversitar, dat fiind faptul că această colectare a datelor, în cele mai multe cazuri, se face într-o manieră necontrolată și în mod evident excesivă pentru necesarul unei bune asigurări a procesului educațional. Iar mulți dintre credincioși își exprimă dezacordul principial față de obligativitatea atribuirii codului numeric personal de identificare pe viață, prin transformarea acestui cod într-un atribut inamovibil și postum. Pe lângă toate acestea, un alt motiv serios pentru îngrijorare este și tendința către o mai amplă colectare a datelor biometrice despre om și, nu în ultimul rând, apariția unor dispozitive electronice implantabile de identificare.

Toată această informație despre persoană nu numai că poate fi utilizată, dar se și analizează automat, în scopul de a se întreprinde măsuri de control asupra unei persoane concrete. Introducerea codului numeric personal de identificare pe viață permite crearea unei baze de date unice, care în timp real poate colecta, stoca și analiza, în mod automat, o uriașă cantitate de informație din diverse domenii ale vieții omului.

4. Mii de oameni, inclusiv creștini ortodocși, bazându-se pe drepturile lor constituționale, din diverse motive, inclusiv din motive religioase, refuză să accepte noul sistem electronic de identificare, să folosească acte ce conțin codul numeric personal de identificare, codul de bare și orice alte tipuri de numere folosite pentru identificarea persoanei. Multe dintre aceste persoane ne informează despre încălcarea gravă a drepturilor lor constituționale. De multe ori, acești oameni sunt lipsiți de ajutorul medical, de pensia pentru limita de vârstă sau invaliditate, precum și de alte beneficii sociale. Sunt cazuri când aceste persoane nu pot să-și vândă proprietățile, nu sunt admiși în instituțiile de învățământ, nu sunt angajați la un serviciu, nu pot face afaceri, nu-și pot achita serviciile comunale sau procura abonamente pentru transportul în comun. Drept consecință, se formează o întreagă pătură socială alcătuită din oameni ce pur și simplu sunt aruncați din toate sferele vieții publice.
5. Biserica nu și-a propus drept scop să facă o analiză minuțioasă a motivelor pentru care fiecare dintre aceste grupuri concrete de oameni refuză o anumită noutate tehnologică sau alta ori de ce acceptă anumite tehnologii. Însă, Biserica este ferm convinsă că aceste tehnologii nu trebuie să fie impuse în mod forțat sau să fie fără alternativă. Acei oameni care refuză tehnologiile mai sus menționate, ar trebui să aibă o alternativă — adică folosirea metodelor tradiționale de identificare a persoanei ce astăzi sunt utilizate în majoritatea țărilor aflate sub răspunderea canonică a Patriarhiei Moscovei.

Biserica consideră inacceptabilă orice formă de constrângere a cetățenilor pentru a utiliza diverse dispozitive electronice de identificare a persoanei, mijloace automatizate de colectare și prelucrare a datelor, evidența datelor cu caracter personal sau a datelor ce țin de viața privată a fiecărei persoane. Persoanei trebuie să i se garanteze dreptul de a avea acces la toate bunurile sociale fără a prezenta oarecare documente electronice, trebuie să i se asigure toate garanțiile materiale, tehnice și organizatorice și, dacă este necesar, chiar garanții juridice.

Biserica consideră inacceptabilă aplicarea forțată pe corpul unei persoane a oricăror însemne de identificare, vizibile sau invizibile, implantarea microcipurilor sau/și a dispozitivelor nanoelectronice.

Din cauza faptului că deținerea informației cu caracter personal face posibil controlul și dirijarea persoanei in diferite domenii ale vieții sociale (finanțe, medicină, familie, asigurare, proprietate, etc), există o amenințare reală, nu numai în ce privește amestecul în viața sa de zi cu zi, ci chiar în a aduce ispita în sufletul omului. Biserica împărtășește deplin temerea cetățenilor și consideră inadmisibilă îngrădirea drepturilor lor, în cazul în care omul refuză să-și dea acordul pentru prelucrarea electronică a datelor sale personale.

Acordul cetățenilor pentru utilizarea mijloacelor de evidență electronice, în ce îi privește, trebuie obligatoriu să fie însoțit de o explicare amănunțită a tuturor consecințelor ce pot apărea în urma unei asemenea decizii. Iar cetățenilor ce doresc să se folosească de aceste tehnologii este necesar să li se asigure accesul la toată informația stocată în bazele de date electronice, de asemenea și posibilitatea de a șterge acele informații ce nu sunt cuprinse în cerințele pentru siguranța publică, prevăzute de legile în vigoare. De asemenea, urmează să fie garantată integritatea și confidențialitatea datelor personale, iar, dacă este necesar, și creșterea responsabilitatății pentru pierderea sau utilizarea abuzivă a datelor cu caracter personal. Actele, eliberate de către autoritățile statului, nu trebuie să conțină vreo înformație, natura și scopul lor să nu fie neclare sau să fie ascunse de către posesorul documentului respectiv și nici vreun simbol, ce ar avea un caracter îndoielnic din punct de vedere moral, blasfemiator sau care poate ofensa sentimentul religios al credincioșilor.

În privința acestor probleme, Biserica poartă un dialog activ cu autoritățile din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Kazahstan, cu statele Asiei Mijlocii, dar și cu alte state, cu scopul de a obține din partea autorităților acestor țări o mai bună înțelegere a poziției credincioșilor față de problemele mai sus arătate. Soborul consideră deosebit de importantă respectarea principiului libertății de alegere în ceea ce privește acceptarea sistemului electronic sau a metodelor tradiționale de identificare a persoanei. De asemenea, Soborul face apel către autoritățile tuturor statelor ce aparțin spațiului canonic al Bisericii noastre să adere la acest principiu. În același timp, să dea dovadă de respect față de libertățile și drepturile constituționale ale acelor cetățeni care refuză să accepte mijloacele electronice de identificare.

În cazul în care autoritățile vor forța cetățenii să accepte astfel de mijloace și îi va discrimina pe motivul refuzului lor, Soborul propune acestor oameni să se adreseze în instanța de judecată, de asemenea, să informeze ierarhia eparhială și, dacă este necesar, Departamentul Sinodal pentru relațiile Bisericii cu societatea civilă.

6. În sfârșit, multe sunt lucrurile ce deja ne avertizează de faptul că ne putem confrunta cu noi provocări. Iar dacă restrângerea limitelor libertății personale, efectuată inclusiv prin mijloacele electronice de control, va duce la imposibilitatea liberei mărturisiri a credinței în Hristos, iar actele legislative, politice sau ideologice, obligatorii, vor deveni incompatibile cu modul creștin de viață, – atunci înseamnă că a sosit vremea mărturisirii, despre care ne vorbește Cartea Apocalipsei (cap.13-14).

În același timp, Preasfințitul Sobor Arhieresc reaminește despre anumite cazuri inacceptabile când anumiți mireni, iar uneori și clerici, se pronunță în numele Bisericii cu privire la compatibilitatea sau incompatibilitatea vreunui sau altui fenomen, cu credința lui Hristos și cu modul de viață creștin. Acest drept aparține Soborului sau Sinodului ce se bazează pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția Bisericii, și care acționează în același duh și cuget cu toți clericii și păstoriții.

Facem apel către cler și către toți cei din viața monahală, precum și către toți ceilalți fii credincioși ai Sfintei Biserici, să dea dovadă de o deosebită atenție duhovnicească și de trezvie creștină în tratarea acestor chestiuni dificile, să aibă o permanentă grijă de liberă mărturisire a credinței și de menținerea modului creștin de viață, știind, că numai acel om poate aduce roade bune lui Dumnezeu, care își petrece viața în Hristos și păzește credința sa față de unitatea Bisericii.

Razboaiele apocalipsei

Doua mari razboaie prooroceste apocalipsa, unul cu rusia si unul cu china. Iata proorocia despre primul razboi :

Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului.   Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului.  Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.  Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om.  Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei. Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe oameni cinci luni. Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion.
Este vorba despre un razboi dus impotriva celor care nu au semnul fiilor lui Dumnezeu pe fruntile lor, adica impotriva popoarelor neortodoxe, caci semnul fiilor lui Dumnezeu este sf cruce, pe care doar ortodocsii o fac. Catolicii isi fac cruce invers, de la stanga la dreapta, ceea ce semnifica alungarea Duhului Sfant, iar sectantii nu isi fac cruce, deci semnul sfant il avem doar noi, popoarele ortodoxe. Deci este vorba despre un razboi dus de o tara ortodoxa impotriva popoarelor neortodoxe, adica de razboiul rusia-nato. Rusia e singura tara ortodoxa capabila sa infrunte nato.

Acest razboi va fi o invadare a rusiei asupra tarilor europene si a tarilor arabe din orientul mijlociu, deci acest razboi va avea multe etape si va dura mai multi ani. De exemplu invadarea georgiei a avut doua etape, in decurs de mai multi ani. Acum se face cucerirea ucrainei, care si ea se face destul de lent, dureaza deja de jumatate de an si nu a fost ocupata decat crimeea. Sigur, cand armata rusa va trece peste ucraina poate nu va dura mult ca sa o cucereasca, mai ales ca poporul ucrainean nu se va opune. Dar dupa cum vad, cucerirea a doar doua tari, a durat mai multi ani. Dupa cucerirea ucrainei, va urma probabil moldova de peste prut si apoi romania. In vremurile noastre marile puteri nu mai pornesc la razboaie de cucerire ca mai demult.

Acum razboaiele se fac cu alta metoda : mai intai se manipuleaza prin mass-media si internet poporul pentru a-l atata la razboi civil, revolutie sau alte forme de revolte. Dupa care trimit mercenari care sa inflameze razboiul. Apoi insceneaza conducerii oficiale a tarii respective ( pe care vor sa o cucereasca ) o crima impotriva populatiei civile, pentru a justifica interventia altor forte straine in tara respectiva. Asa procedeaza si americanii si rusii. Asa s-a procedat si in irak, si in siria, si in afganistan, si in toate razboaiele duse de sua in ultimele zeci de ani, dar si in georgia si acum in ucraina, de catre rusi, americani si nato. Asa vor cuceri si ucraina, unde se vor bate rusii cu americanii, dar rusii vor invinge din nou ( prima data au invins in georgia ). Asa vor proceda si in moldova si in romania. In romania vor provoca un razboi civil al romanilor impotriva ungurilor, dupa care nato va trimite ungaria si bulgaria sa ne linisteasca, iar rusii vor profita de ocazie si vor ataca romania, chipurile ca sa ne ajute impotriva ungurilor si bulgarilor. Apoi atentia marilor puteri se va indrepta spre turcia, care fiind un regim dictatura ce chipurile nu asculta de europa, va ataca grecia. Rusii se vor folosi de ocazie si vor ataca turcia, chipurile ca sa isi protejeze aliatul grec. Apoi iata ce spun proorociile :

Sunt dureroase şi triste, dar sunt destinate să se întâmple câte în Scripturi sunt scrise.

 

 

Le-au scris Parinţii noştri ca lumea să afle
ce din acest război urmează să păţească.

Ca la Dumnezeu să meargă şi să se pocăiască
dacă doreşte a se salva şi fericit să trăiască.

Deodată focul se va aprinde din cauză prea mică
strigare de război din Bulgaria vine.

Iar deodată Rusia intră în Turcia
şi ca un torent puternic mătură Persia (Iran).

Şi înaintează neîncetat ajunge-n Palestina
Dumnezeu vrea Antihristul lumii să vină.

Atunci coboară împreună ţările din Apus
vai de Neamurile din Nord toate devin cenuşă.

Cu turbare se apără puternic ursul (Rusia) în Turcia
ce a neîndreptăţit pe Grecia şi toată se aprinde şi arde ca lumânarea.

Zadarnic se luptă ursul să menţină
cunoscutele Strâmtori (Suez)(1) până la sfârşit

Pentru că de la Răsărit, Koreea, Manciuria
intră America şi cu Japonia
şi înaintează cu viteză în Siberia
în timp ce-n partea de Apus învinge Germania
şi atunci e imposibil să se ţină Rusia
şi părăseşte strâmtorile, Egipt şi Turcia.

Este lovit ursul peste tot şi pleacă
cum se risipeşte o turmă dezordonată.

Atunci şi Turcia cea înşelătoare
Pentru că va înfăptui cu vicleşug mare trădare.

Pentru că după ce va fi cucerită toată de către Rusia
Se va alia cu ea şi cu Bulgaria.

De aceea câţi creştini se află în Cetate
şi în împrejurimile ei, trebuie să plece toţi.

Pentru că Cetatea (Constantinopolul) va arde şi niciun
locuitor nu va rămâne viu în interiorul ei.

Numai Biserica va rămâne
(casa aceasta şi Biserica Înţelepciunii lui Dumnezeu (Sf. Sofia)

încât va rămâne farul pururea luminos al Bisericii Ortodoxe
de unde se va răspândi în toată lumea
a Împărăţiei lui Hristos pe care lumea o aşteaptă).

 

Prima parte a groaznicului război s-a încheiat
atâtea suferinţe de cinci luni nu-s suficiente Dumnezeul meu?

In acest text este descrisa o parte din prima parte a ww3 care, spune, va dura 5 luni. In aceste 5 luni rusii vor invada turcia, o vor cuceri si apoi vor voi sa atace israelul, vor ajunge in palestina, dar atunci occidentul se va impotrivi si va intra in razboi impotriva rusiei, adica de partea israelului. Va urma un razboi rusia-nato care se va da pe tot teritoriul european, dar pricipala lupta va fi la constantinopol si va tine 3 zile. Prima parte a ww3 dureaza din 2008 cand a fost atacata georgia, si pana la aceasta lupta de la constantinopol. Cele 5 luni despre care se vorbeste este perioada in care rusii vor lupta cu nato in turcia. Observ asemanarea cu 5 luni de care vorbeste apocalipsa, in textul de mai sus.

Deosebirea este ca in textul apocalipsei se spune ca rusii nu vor vatama natura deloc, ci doar ii vor chinui pe oameni fara sa ii omoare, iar aceasta proorocie a cuv Iosif, vorbeste despre un razboi in care multi vor muri. Fiind vorba despre acelasi razboi nu gasesc decat o explicatie : ww3 care a inceput cu razboiul impotriva georgiei deci din 2008, dureaza deja de 7 ani, dar apocalipsa si aceasta proorocie vorbesc despre anumite perioade mai importante a ww3, proorocia cuv Iosif vorbeste despre razboiul rusia-nato care va tine 5 luni, si care se va incheia cu lupta de 3 zile de la constantinopol, iar apocalipsa vorbeste despre perioada imediat urmatoare, adica despre perioada de relativa pace dintre partea intai a ww3 si a doua parte. Aceasta perioada de pace va dura tot 5 luni, spun proorociile.

Deci ww3 va avea doua parti, despre prima parte am vorbit pana acuma. Prima parte tine din 2008 si pana la lupta de la contantinopol de 3 zile dintre rusia si 6 puteri occidentale. Aceasta prima parte are o perioada mai semnificativa a razboiului, care urmeaza dupa intentia rusilor de a ataca israelul. Aceasta parte mai semnificativa va dura 5 luni. Deci aceasta parte mai semnificativa va fi un razboi care se concentreaza in turcia, dar care totusi este raspandit din germania si sua pana in tarile arabe si japonia, deci cuprinde intreaga lume. La finalul luptei de la constantinopol rusia va fi infranta ( pe teritoriul eutopean ) si vor urma 5 luni de relativa pace in care rusia nu va voi sa cada la intelegere cu europenii in problema constantinopolului.

Se va cauta o intelegere pe cale diplomatica dar nu vor reusi. Rusia va continua sa foloseasca impotriva armatelor nato arme neletale, despre care ne vorbeste apocalipsa in textul de mai sus. Acele arme neletale cu care oamenii nu vor fi omorati ci doar chinuiti vor fi acele elicoptere psi, care influenteaza functionarea creierului soldatilor din armata inamica prin unde electromagetice, cum au folosit si americanii in irak atunci cand i-au facut pe soldatii irakieni sa se predea fara nici o lupta. Vor face asta ca sa ii impiedice pe europeni sa atace rusia. Deci dupa cele cinci luni de razboi rusia-nato, germania va invinge rusia in spatiul european, america cu japonia, cu manciuria si koreea, vor invinge rusia din est si vor intra in siberia, iar rusii se vor retrage din turcia, dar nu vor cadea la intelegere cu europenii. China va trada rusia pentru ca va lasa ca dusmanii rusiei sa treaca peste teritoriul chinez. Va urma perioada celor 5 luni de relativa pace descrisa de apocalipsa. Dar razboiul rusiei nu se va termina aici, urmeaza a doua parte :

 

Problema Cetăţii iarăşi va fi în centru

şi lumea se va încurca şi nu se va mai descurca.

Imediat discordia intră în Creta
şi imediat se vor aprinde ura şi patimile.

Dupa ce puternicii pământului vor fi dezamăgiţi
atunci va fi război ce nu a fost niciodată.

Vai de cei necredincioşi niciunul nu va scăpa
Atunci Grecia neutră şi mereu neîndreptaţită
îşi va cere dreptatea
şi pregătită va aştepta fără să se amestece.

Şi va vorbi atunci când trâmbiţa lui Dumnezeu
din cer va trâmbiţa pentru a i se face dreptate.

Atunci Neamurile sălbatic se vor măcelări
la marginea Cetăţii pentru Strâmtori(2) în principal.

Atunci va înota şi se va îneca în sânge viţelul
atunci se va curăţa grâul de pleavă.

În mare oriunde se va afla vas nu va rămâne
şi de la sânge marea va deveni roşiatică.

Cetatea va fi arsă şi nici urmă nu va exista
mai mult omul materialist pentru că multe a făcut.

Singura va rămâne Biserica Înţelepciunii lui Dumnezeu
podoaba Miresei Lui a Sfintei Lui Biserici.

Trei zile şi trei nopţi lupta va ţine
 

oricine iese viu mare noroc va avea.

Optsprezece ţări furioase cu încăpăţânare
se vor măcelări ieşite din minţi, în sânge afundate.
Din nou razboi rusia-nato la constantinopol, de trei zile, extrem de sangeros. De data aceasta 18 puteri europene impotriva rusiei. Asta va fi a doua parte a ww3. In final, toate proorociile spun acelasi lucru : constantinopolul va fi dat grecilor, deci rusia si grecia ies invingatori. Acest aspect este foarte important pentru noi, caci va fi momentul in care va fi la conducerea rusiei tarul ortodox, si la fel la conducerea greciei va veni un imparat ortodox, pus de ingeri. SA NE RUGAM sa fie asa, caci daca in acel moment, adica finalul ww3, rusia si grecia nu vor iesi invingatoare, constantinopolul nu va fi dat grecilor, si in grecia nu va aparea imparatul ortodox. Ceea ce ar fi extrem de grav, caci cel mult vom avea un tar ortodox in rusia, sau poate nici asta nu va fi, si atunci antihristul va veni mult mai repede in lume, imediat dupa razboi, si el va stapani chiar si rusia daca aceasta nu se va pocai de pacatul uciderii tarului Nicolae si nu vor pune altul pana la finele ww3. De ww3 nu putem scapa, dar proorociile ne dau speranta victoriei greciei si rusiei, si a aparitiei acestor doi imparati ortodocsi, fapt care va face ca antihristul sa vina cu zeci de ani mai tarziu. Daca rusia si grecia nu vor invinge, imparatul grec nu va veni, constantinopolul va fi dat europenilor, si atunci va veni mult mai repede si antihristul. Insa, din fericire, toate proorociile converg in aceeasi directie : rusia si grecia vor invinge, alianta tarilor ortodoxe se va produce si asta va avea un impact extraordinar asupra istoriei, va intarzia venirea lui antihrist. Faptul ca constantinopolul va fi dat la greci este sustinut de cei mai mari prooroci : cuv Paisie, cuv Cosma etolul, proorocia unui anonim, si multi altii. Acesti doi imparati ortodocsi vor raspandi in europa ortodoxia si in consecinta masonii vor avea nevoie de un alt razboi distrugator pentru a paganiza europa inapoi, lucru fara de care este imposibila venirea antihristului. Apocalipsa ne vorbeste de un al patrulea mare razboi, invazia chineza, care va paganiza europa.

Deci antihristul inca nu va fi prezent in acel moment, la sfarsitul ww3. Ce spun proorociile ca urmeaza ? Proorocia unui anonim :

14. Inving popoarele ortodoxe si distrugerea generala a agareni lor (turcilor) de catre ortodocsi.
    Este vorba despre distrugerea turciei de catre rusia. Urmeaza o perioada ( fiind mentionata de proorocie prin doua puncte, 15 si 16, inseamna ca va fi o perioada destul de lunga, de cativa ani, iata, in cadrul ww3 – suntem inca in prima parte a ww3 dupa ce rusia a cucerit ucraina, romania si turcia, dar inca nu a atacat israelul ) de neliniste si deznadejde, de crize economice, un moment de ” respiro ” in cadrul ww3 :
15. Nelinistea lumii.
16. Deznadejde generala pe pamant.

Probabil aceasta perioada va fi una de crize puternice, foamete si boli, dar si de revolte in diferite tari, cauzate de razboiul rusiei cu ucraina, romania si turcia, si poate si alte state. Noi la momentul respectiv vom fi deja cuceriti de rusi. Sa dea Dumnezeu sa nu lupte nimeni dintre noi impotriva rusiei, caci ea este sansa noastra ca lucrurile sa mai revina la normal pentru un timp, ca sa mai intarzie venirea lui antihrist.
Apoi urmeaza tentativa rusilor de a ataca israelul, la care 6 puteri occidentale intra in razboi impotriva rusiei. Deci incepe razboiul rusia-nato de 5 luni cu finalul luptei de la constantinopol :

17. Batalia a sapte state in Constantinopol. Un macel de trei zile si trei nopti. Biruinta celui mai mare stat contra celor 6 state.

Aici se spune ca rusia va iesi invingatoare. Cred ca va invinge pe teritoriul rus, dar din europa va fi alungata. Urmeaza 5 luni de pace descrise de apocalipsa, in care rusii ii vor impiedica pe dusmani sa atace rusia. Problema constantinopolului nu se poate rezolva pe cale diplomatica si urmeaza a doua pate a ww3 :

18. Alierea celor 6 state contra celui de al saptelea stat; trei zile si trei nopti macel.
19. Oprirea razboiului de catre un inger si predarea orasului grecilor.

Deci ww3 s-a terminat, rusia si grecia ies invingatori si grecia primeste inapoi constantinopolul. Urmeaza o perioada de pace si raspandire a ortodoxiei de catre rusia si grecia. Victoria imparatilor ortodocsi va avea o influenta buna in toata europa. Probabil ei vor convoca atunci sinodul opt ecumenic care va anatemiza ecumenismul si va atrage pe catolici la ortodoxie.Toate acestea : ww3 plus raspandirea ortodoxiei in intreaga europa inseamna foarte multi ani, peste 30.

20. Revenirea latinilor (romano-catolicilor) la credinta cea dreapta ortodoxa.

Asta inseamna nimic mai putin decat ca europa devine ortodoxa, lucru care il spune si Agatanghel atunci cand a profetit ca germania va redeveni ortodoxa ( cand, inainte de ww3 care deja a inceput, in cadrul ww3 ?!, dupa antihrist ?!, nu, ci intre ww3 si antihrist ).

21. Prigonirea credintei ortodoxe de la Rasarit pana la Apus.

Asta cred ca va incepe dintr-o data prin invazia chinezilor asupra europei, cu o armata de 200 de milioane de soldati cum spune apocalipsa.

China este singura tara din lume care poate dezvolta o asemenea armata care depaseste numarul locuitorilor rusiei ( inclusiv copii, batrani si femei ). Nici america nu poate dezvolta o asemenea armata si nici nato. Plus ca apocalipsa mentioneaza si localizarea tarii de origine a armatei respective : rasaritul soarelui dupa raul eufrat. China va invada europa ortodoxa ( sigur ca asta va fi tot o lucratura evreo-masonica cu scopul de a intoarce pe europeni de la ortodoxie ). Chinezii vor provoca mari distrugeri, vor omora multi oameni si vor converti europa la paganism prin frica si teroare. Inseamna ca si pe noi, si pe greci. Vai de noi !

22. Frica si spaima acestora provocata de barbari.

In final chinezii vor fi alungati din europa si rusia, printr-un razboi in care europenii se vor alia cu grecia si rusia, dar europenii nu se vor mai intoarce la ortodoxie. Astfel de schimbari vor mai insemna destui ani. Europa nu mai este crestina si din lipsa ortodocsilor vor institui un singur patriarh in toata europa :

23 Destituirea papei si proclamarea unui patriarh peste toata Europa.

Apoi masonii vor falsifica istoria si vor inocula europenilor ideea ca ortodoxia a fost cea care a provocat ww3 si ca deci este vinovata de toate distrugerile lui. Europenii , suprasaturati de atatea razboaie, distrugeri, morti, boli si crize, vor fi usor de manipulat si vor crede ca orice traditie religioasa este un real pericol pentru umanitate si ca divizarea omenirii in popoare si traditii duce la razboi. Masonii vor da ca exemple razboiul rusilor si al cinezilor, care au decimat cea mai mare parte a omenirii in cateva decenii. In plus, dupa cum zice si cuv Lavrentie, din cauza ca atunci vor mai doua vreo 2-3 state intregi pe fata pamantului, si foarte putini oameni, vor zice ca este ocazia cea mai buna sa ii adune pe toti la un loc, sa uneasca toate religiile si tarile, astfel incat sa fie eliminate orice sansa de alt razboi. Cum am vazut in filmul Equilibrium. Problema este ca unirea nu se va face in Adevar, ci intr-un ghiveci care sa cuprinda cate ceva din fiecare traditie, ca sa ii impace pe toti. Caci cei rai nu vor voi sa vina la ortodoxie, iar majoritatea ortodocsilor vor alege sa faca compromis in materie de credinta. Deci vor face o unire a tuturor religiilor si popoarelor si vor pune un singur conducator religios si politic in toata lumea. In decurs de ani de zile, vor unifica religiile, statele, economiile, politicile lumii intr-un ghiveci aparent unitar, si abia apoi va veni antiristul. Apoi sfarsitul :

24. In 55 de ani sfarsitul necazurilor. Iar al saptelea nu este necajit, nu este exilat, revenind in bratele mamei celei iubitoare (Biserici).

Poate este vorba aici despre anul 55 al unui secol, adica 2055 sau 2155 – improbabil sa fie vorba de 2155 fiind prea indepartat de anii nostri; insa 2055 mi se pare prea aproape … daca ar fi vorba despre 2055 inseamna ca toate aceste razboaie, urmate de anii de pace, plus anii de domnie antihristica, respectiv ultimii 3,5, se vor intampla pana in 2055, cand eu de exemplu as avea 76 de ani – deci daca as muri la 70 de ani as prinde doar primul din cei 7 ani de domnie ai lui antihrist; apoi ” al saptelea ” poate semnifica deceniul al saptelea, adica anii 2060-2069, in care ar putea fi sfarsitul lumii, sau doar o revenire la ortodoxie. Daca ar fi corecta aceasta interpretare, atunci vorbim despre inscaunarea lui antihrist prin anul 2048, asta inseamna ca el se va naste in 2018, si perioada 2015-2048 – deci e vorba de 33 de ani, putini pentru atatea evenimente – ar include razboiul rusia-nato, anii de pace si raspandire a ortodoxiei in europa, si invazia chineza care vor fi pana la venirea antihristului la putere. Unirea religiilor si popoarelor se vor face poate chiar in primii 3,5 ani de domnie ai lui antihrist.
O alta posibila interpretare ar putea fi : 55 de ani de la inscaunarea imparatului bun in grecia si preluarea constantinopolului de catre greci ( interpretare putin probabila as zice ), sau 55 de ani de la inceperea oficiala a ww3 adica de la atacarea romaniei de catre rusia ungaria si bulgaria ( georgia si ucraina nu sunt state nato, dar romania este ). Asta ar plasa toate evenimentele cu vreo 15-20 de ani mai tarziu. Deci daca romania ar fi atacata prin 2016 antihristul ar putea aparea prin 2064 si sfarsitul necazurilor ar fi prin 2071. Asta inseamna ca revenirea in bratele mamei iubitoare ar fi prin 2067 ( al saptelea an al deceniului opt ). In acest caz impararul cel bun ar putea sa domneasca si 32 de ani …

Nu stiu …

Ce vreau sa mai zic este ca invazia chineza se va petrece undeva spre sfarsitul anilor de domnie ai imparatului cel bun din grecia. In prima parte a anilor lui de domnie se va raspandi ortodoxia in europa, apoi spre sfarsitul anilor domniei lui se va desfasura razboiul cu chinezii care vor paganiza europa, dupa care va urma domnia celui de al doilea imparat grec care va indeparta grecia de ortodoxie.

Iata ce spune apocalipsa despre invazia chinezilor in europa si siberia :

12. Întâiul “vai” a trecut; iată vine încă un “vai” şi încă unul, după acestea.  13. Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele patru cornuri ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu,  14. Zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufratul.  15. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni.  16. Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor.  17. Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă.  18. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni.  19. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă.  20. Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.  21. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor.
    Completari din alte proorocii care prezic venirea unui imparat ortodox si in grecia, nu doar in rusia ( nu stiu cum anume ar putea fi cineva in pericol sa confunde un imparat ortodox grec, antiecumenist, cu un antihrist pagan din ierusalim care va impune o noua religie si o pecete ?! ) :

 

 

Exact a treia zi toţi istoviţii

de luptă vor vedea surprinşi

acolo sus pe cer în partea dreaptă

că străluceşte mai mult decât soarele o mare stea.

Şi de la stea dedesubt o cruce ce fulgeră
mai roşu decât focul şi surprinse Ţările
vor auzi din cer o voce ca de tunet
a îngerului neaşteptat căruia vor sta la picioare.

Vom arunca armele la pământ şi speriaţi
vom privi steaua ca înmărmuriţi fiind.

Staţi se va auzi voce. Staţi pe loc
pentru că mult s-a rugat sângele omului.

Alergaţi acolo în partea dreaptă
urmaţi arcul ce iese din stea.

Şi acolo veţi găsi om sfânt de-al meu.
Păstor pe acesta am ales pentru a mea turmă.

Pe acesta şi voi aţi ales păstor să păstorească
oile mele ce colindă pustiuri fără stână.

Noaptea se va auzi vocea mea şi lumea speriată
din sunetul trâmbiţei va rămâne dezorientată.

Şi direct arcul se va întoarce spre sud spre Grecia
ce din lumina cea cerească luminează ca lumânarea.

Atunci vor veni Ambasadori în Grecia
Grecia cea plină de har, cu violenţă şi rapiditate.

Atunci prima se va ridica Grecia cu armata ei
Să împlinească sfânt scopul ei.

Va ocupa neînvinsă teritoriile ei
ce i le-au luat duşmanii ei, ce lumea-ntreagă ştie.

Atunci refugiaţi împreună de bucurie sărind
vor alerga la glia lor ca vulturi zburând.

Atunci Regele grec, alesul Domnului
în toate va fi excelent şi de sus
va stăpâni şi conduce cu dreptate
şi pământul se va bucura de pace îndelungată.

Armele de luptă vor deveni unelte
şi pluguri agricole şi pace şi fericire.
va împărăţi peste tot şi ca fraţii vor trăi
oamenii pe pământ fără să întrebe
unul pe altul dacă nu cumva este străin
ci se va numi frate şi din neamul lui Adam.

Greci treziţi-vă ăsta-i adevărul
să nu vă înşele necredincioşii cum că sunt poveşti.

Toate acestea se vor întâmpla timpul vine
pămâtul se cutremură şi pe voi nu vă sperie:

Nenorocirea ce vine pe necredincioşi să rănească
şi de pe pământ fără milă să-i şteargă.

Luaţi hotărârea şi raţional gândiţi
toţi pocăiţi-vă întorceţi-vă la cele sfinte
pentru că în niciuna din astea nu este mântuire.

Războiul ce vine niciodată nu a fost
atât de mare şi groaznic şi pace nu va fi.

Dacă nu se va curăţa grâul de pleavă
şi neghina nu va arde ca iarba uscată.

Vânturi rele, pierzătoare,
Ameninţă azi mereu
Pe noroadele smerite
Care cred în Dumnezeu.

Bate “Crivăţul” năprasnic,
De la Nordul Comunist,
Răspândind în toată lumea
“Dogmele” lui Anticrist ( aici sf Ioan arata ca antihrist era prezent si in comunism ).

Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.

De la Miazăzi mai tare,
“Băltăreţul” s-a pornit
Şi, lovindu-se de “Crivăţ” ( cine sa fie acest ” baltaret ” care vine din sud, se impotriveste ” crivatului ” adica rusiei, si ii va inrosi pe negri, oare israelul ? )
Pe cei negri i-a-nroşit.

Iar la Răsărit de soare,
“Valul galben al lui Gog” ( china )
Spumegă şi se frământă
Cu “vlăstarii lui Magog”. ( cu babilonul european )

Ucenicii stricăciunii
Forfotesc îngrozitor
Căutând să otrăvească
Pe sărmanul muritor.

Grabnic uneltesc perzarea
Cei cu duhul “răzvrătit”
– Şi precum se vede lumea
Nu-i departe de sfârşit –

Urâciunea pustiirii
Şi-a găsit învăţăcei
Care dăscălesc pe oameni
Ca să meargă după ei.

La anii veacului din urmă,
Păstorii cei duhovniceşti
Se vor abate de la turmă
Urmând curentele lumeşti.Păşi-vor ei pe calea strâmbă,
Lăsându-şi drumul părintesc
Şi vor cânta la oi din “drâmbă”,
Iar nu din “fluier păstoresc”.Vor face focul cu “progresul”
În “staulul duhovnicesc”
Şi fumul va sârni eresul
Rătezului papistăşesc.Atuncea lumea cu ştiinţă
Va face născociri mereu
Şi nu va fi la ea credinţă
Nici temere de Dumnezeu!
Norodul cel cu simplitate
– De frica veşnicelor munci –
Va mai păzi cu scumpătate
Dumnezeieştile porunci.

Dar vieţuind în neunire
Şi fără povăţuitori,
Vor fi urâţi de stăpânire
Şi mulţi vor sta prin închisori.

Acei cu râvnă mai fierbinte
La fapta bună şi smeriţi,
Vor fi ca cei ieşiţi din minte
De toată lumea socotiţi.

Înţelepciunea omenească
Va face idoli pe pământ
Şi lumea vrea să folosească
Desmăţul ca aşezământ.

Vor tunde bărbile şi părul
Şi hainele vor reteza,
Iar legile cu adevărul
La modă toate vor scurta.

La tineri nu va fi ruşine
Şi nici iubire între fraţi,
Iar moda va târâ cu sine
Pe oamenii destrăbălaţi.

Atuncea Dumnezeu, cu greaţă
Va căuta spre pământeni
Şi-i va lipsi pe mulţi de viaţă
Ca oarecând pe “sodomeni”.

Pământul îşi va pierde mana
Şi munca nu va fi cu spor,
Că mulţi vor crede pe “Satana”
Tovarăş slobozirii lor!

Atuncea lumea va să fiarbă
Ca un cazan la “pirostea”
– Aprinsă de mânie oarbă –
Şi pacea ei se va lua.

Războaie mari, înfricoşate,
Se vor ţine aproape lanţ ( ww3 )
Dar mai grozav va fi ca toate
A “celor şapte din Bizanţ”! ( primul macel de 3 zile din constantinopol )

Noroadele civilizate
Când mai vârtos vor prospera,
Ca fiarele înfometate
Cu dinţii se vor sfâşia.

Vor face “care” zburătoare
Iar coada lor de scorpion
Va face iarăşi tulburare
Ca turnul de la Babilon.

Atunci va fi ca armătură
Balauri groaznici de metal,
Împrăştiind pârjol din gură
Şi fumuri cu venin mortal.

La vii abia a treia parte
Din toată lumea va scăpa,
Iar restul se va da la moarte,
Apoi războiul va-nceta!

Căci Înger va veni din ceruri,
Strigând cu glas înfricoşat
Să pună capăt la măceluri
Puterile din Ţarigrad.

Acolo îngerii vor pune
Pe tronul bizantin un sfânt
Şi paşnic toţi se vor supune,
Lipsind războiul pe pământ. ( sfarsitul ww3, urmeaza ani de pace si de raspandire a ortodoxiei )

Atunci va fi Ortodoxia
În toată lumea strălucind
Şi va să piară duşmănia
Belşug şi dragoste fiind!

Şi aud zicând pe unii:
“Lumea azi face progres
Numai rasele şi fesul
Din năravul lor nu ies!”

Rău se mai sminteşte lumea
Dacă eşti cumva pletos
Şi te scarmănă cu vorba
Şi pe faţă şi pe dos!

Lupu dac-ar fi cu zgardă
N-ar stârni atâta haz
Ca atunci când eşti cu rasă
Şi cu plete pe grumaz!

Azi se dă respect în lume
La acei cu capuri goale
Şi cu burta rotunjită,
Iscusiţi în carnavale!

Lumea cea cu modă nouă
Pune vată la urechi
Când aude la Biserici
Numai cântecele vechi!

N-aveţi radiu? zice dânsa
Către pustnicescul fes,
Cum trăiţi aşa degeaba
Fără urmă de progres?

Lumea azi înaintează
Cu mijloacele de trai!
Aţi rămas în urmă, taică,
Cugetând numai la Rai!

Acum sporeşte răutatea
Deschis-a şcoala Antihrist
Şi dăscăleşte multă lume
Cu “alfabetul ateist”!

Căci astăzi “fiara cea gândită”
Îşi mişcă capetele ei:
Masonieria, comunismul
Şi otrăviţii de evrei!

Papalitatea eretică
Şi cu păgânii din Agar
Aruncă mai cu îndârjire
Săgeţile lui Veliar!

Din şapte capete de fiară,
Aceste cinci s-au arătat,
Iar când se vor ivi şi restul,
Sfârşitul s-a apropiat!

Va mai ieşi o altă fiară
Cu două coarne ca de miel
Iar glasul ei ca de balaur,
Având putere de la el.

Mai are fiara zece coarne
Cu semnele lui “Lucifer”,
Sunt patimile pierzătoare
Ce strigă astăzi către cer.

Aceasta este “urâciunea”
Ce va şedea pe locul Sfânt
Şi cu putere diavolească
Va fi stăpână pe pământ!

 

 

Parintele Iosif: Noi ne rugam ca poporul rus sa se intoarca la starea sa naturala, care a existat inaintea distrugerii, pentru ca avem radacini comune si punem la inima situatia in care se afla poporul rus.

Un pelerin: Exista multe suferinte, desigur. Dependenta de droguri este agresiva. Exista o stare de degenerare a natiunii noastre.

Parintele Iosif: Lucrurile sunt acum intr-o stare de deteriorare – conditie care in momentul de fata este comuna pentru lumea intreaga. Si ca urmare a acestei conditii va incepe mania lui Dumnezeu. Am atins limita. Si acum se va intampla ceea ce Dumnezeu, in mila Sa, a indurat. El acum va pedepsi aspru, datorita dreptatii Sale, pentru ca a venit timpul pentru aceasta. Va fi un razboi, si mai multe razboaie, si vom trece prin mari dificultati. Puterea lumii a fost preluata acum de evrei, iar scopul lor este de a anihila Crestinismul. Mania lui Dumnezeu va face astfel incat toti dusmanii secreti care au condus la aceasta stare, sa se autodistruga. Mai ales de aceea este trimisa mania lui Dumnezeu peste noi: pentru a-i distruge, intr-un fel sau altul. Dar acest lucru nu trebuie deloc sa ne inspaimante, pentru ca trebuie sa avem mereu nadejde in Dumnezeu. pentru ca mii si milioane de martiri, inclusiv Noii Martiri, au suferit exact in acelasi mod, si trebuie sa fim pregatiti pentru aceasta si sa nu ne inspaimantam. Trebuie sa existe rabdare, rugaciune si nadejde in pronia Divina, din partea noastra. Sa ne rugam pentru renasterea Crestinismului dupa acest razboi, dupa tot ce ne asteapta, pentru ca Domnul sa ne dea cu adevarat puterea sa restauram toate acestea. Dar acest rau (razboiul) trebuie indurat.

Un pelerin: Si cat de repede va renaste Rusia dupa aceasta?

Parintele Iosif: Totul a inceput acum, acum va fi o mare explozie. Dupa aceasta va urma renasterea.

Un pelerin: Acum multe icoane izvorasc mir. Noi avem o icoana a mantuitorului din care curge sange.

Parintele Iosif: Si aici in Grecia, de asemenea, multe izvorasc mir. Aceasta simbolizeaza ca Mantuitorul plange, si Maica Domnului plange, si icoanele plang.

Un pelerin: Au dus o icoana pe hartie cu o urma de sange pe ea sa fie analizata si s-a descoperit ca era plasma.

Parintele Iosif: Acesta este inceputul acestor evenimente, evenimente tulburatoare, evenimente militare. Cei care pun in miscare acest rau sunt evreii. Ei sunt indemnati de catre diavol sa faca aceasta, pentru a distruge samanta ortodoxiei in Grecia si in Rusia. Acesta va fi principalul lor obstacol in dominarea lumii. Si fara indoiala ei ii vor obliga pe turci sa vina aici, in Grecia pentru a-si incepe lucrarea lor; iar Grecia, desi are teoretic un guvern, nu are un guvern adevarat. Ii lipseste puterea, iar turcii vor veni aici. Acesta va fi momentul cand Rusia de asemenea isi va pune in miscare fortele sale pentru a se impotrivi turcilor. Evenimentele se vor desfasura astfel: cand Rusia vine in ajutorul Greciei, americanii si NATO vor incerca sa previna aceasta, pentru a nu se forma nicio alianta intre doua tari ortodoxe. De asemenea ei vor provoca la lupta alte puteri, cum ar fi Japonia si altele. Va fi mare sacrificiu pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin. Vor pieri 600 de milioane de oameni. Vaticanul de asemenea se va implica mult, pentru a impiedica rolul crescand al ortodoxiei si pentru a preveni o alianta intre tarile ortodoxe. Astfel se va implini pronia Divina.

Un pelerin: Desigur. Toate premizele pentru aceste evenimente sunt create. Dar trebuie luat in considerare si faptul ca exista o opozitie in mass-media. Cat timp va mentine presedintele Rusiei calea pe care merge acum/ Este buna calea pe care merge?

Parintele Iosif: Dumnezeu va permite distrugerea tuturor celor care seamana aceste tentatii, pornografia si dependenta de droguri. Iar Domnul le va intuneca mintile astfel incat sa se distruga unii pe altii fara nicio satisfactie. Domnul va permite aceasta special pentru a putea aduce o mare “epurare”. In ceea ce-l priveste pe Putin, nu va fi mult la putere, si apoi va urma un razboi, iar el nu va rezista mult. Dar dupa aceasta “epurare” va urma o mare renastere a ortodoxiei, nu numai in Rusia, ci peste tot in lume. Dumnezeu isi va arata binecuvantarea Sa, ca si in primele secole de crestinism. Atunci oamenii se duceau la Dumnezeu cu inima deschisa. Aceasta va dura pentru 3-4 decade (decenii de pace de dupa ww3 ), apoi dictatura lui Antihrist va incepe brusc. Acestea sunt evenimentele teribile pe care trebuie sa le induram, sa nu le permitem sa ne sperie, pentru ca Dumnezeu ne va adaposti. Da, cu siguranta vom trece prin dificultati, foame, si chiar persecutii, si multe altele, dar Dumnezeu nu ne va abandona. Iar cei care sunt la putere ar trebui sa-i indemne pe subordonatii lor sa fie cu Dumnezeu, sa respecte rugaciunea, iar Dumnezeu ne va adaposti. Starea care va urma “epurarii” va fi una de mare renastere. Noi, pastorii, trebuie, atat cat ne sta in putinta, sa-i facem pe oameni sa renunte la pacatele lor, pentru ca gratia Divina sa nu se indeparteze de la noi. pentru a fi cat mai aproape posibil de Dumnezeu, in rugaciune. Atunci Dumnezeu va fi intotdeauna cu noi, indiferent de cat de grele vor fi circumstantele. Dumnezeu nu ne va abandona.

La fel spune si sf Nil : După pierzarea agarenilor, pe urmă are să se facă al optulea sobor şi are să se facă o adunare care o să şadă pe 12 scaune. Şi aceştia au să aleagă binele din rău; dreapta credinţă din eresuri, după cum la arie se alege grâul din paie; grâul pentru oameni, iar paiele pentru foc. Şi are să se facă pace, însă puţină vreme (după cum zice Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, 32 de ani, iar dupa altii 15 ani) şi pe urmă iarăşi au să se întoarcă oamenii la vicleşuguri spre pierzare şi nu o să se socotească între frate şi soră, tată sau mamă; că fiul se va împreuna cu mama lui şi fratele cu sora lui şi nu vor vrea să asculte de nimeni, ci vor avea numai o stăpânire spre curvie, ca la Sodoma şi Gomora şi la cele mai rele. Că fratele va avea de muiere pe sora lui şi fiul va avea de muiere pe mama lui; şi va omorî fiul pe tatăl lui ca să curvească în slobozenie cu mama lui; şi alte mii de răutăţi se vor face (Acestea se vor face în vremea împăratului al doilea după căderea turcilor de la împărăţie). Şi cu cât vor spori răutăţile, cu atât şi nerodire se va face.

Se vor da oamenii la îndulciri, la răpiri, minciuni, la curvii, la sodomii, la mândrii, la nedreptăţi, la deznădăjduire, la lenevirea de cele bune, la învârtoşarea inimii, la pomenirea de rău, la vrăjbi, la iubirea de averi şi de argint, şi precum cel iubitor de avuţie învistereşte în răpitorul său vas, aşa va fi şi venirea lui Antihrist. Fiindcă mai înainte au să se întunece simţirile oamenilor cu nesimţirea întunericului, — şi se vor întuneca oamenii de patimi, după cum zice Apostolul Pavel: „Pentru că nu au primit adevărul Evangheliei, le-a dat Dumnezeu duhul înşelăciunii patimilor, ca să se împlinească întru dânşii fărăde legea.” … În veacul deşartei vieţuiri rânduiala monahiceştii aşezări se desparte astfel: cei de dimineaţă se aseamănă cu flacăra focului, cei de la amiază cu cărbunii cei aprinşi, iară cei de seară cu spuza cea amestecată cu cenuşa, care rămâne de la cărbunii cei aprinşi. Iarăşi, cei de dimineaţă se aseamănă cu litera Alfa, iar cei de la amiază cu „Mi” şi „Ni”, iară cei de seară cu F. Adică, fero, fero, care în limba noastră înseamnă ad-o, ad-o, ce închipuieşte nesaţiul iubirii de agoniseală şi adunări fără de saţiu, precum: iubirea de sine şi de a stăpâni, a nedreptăţi, iubirea de argint, iubirea de mândrie, de slava deşartă, cămătărie, a se prigoni unii pe alţii, a răpi dreptul altuia şi a-l stăpâni ca pe al său şi altele ca acestea. Că iubirea de argint îl face pe călugăr a urî calea cea strâmtă şi necăjită şi a iubi mai mult odihna şi lenevirea, care este povăţuitoare şi învăţătoare la toată răutatea. De la patriarhi până la împăraţi şi până la monahi şi la cei mai de pe urmă săraci, aceasta (iubirea de argint) nu ne lasă să intrăm prin uşa cea strâmtă şi necăjită; pentru că iubim cele ale lumii acesteia şi suntem pătimaşi la ele şi cel mai întâi este pântecele. Litera H, care pe greceşte se zice: „hir-hirotera” – că din rău în mai rău va merge, în jos. Cu litera H se va începe după moartea împăratului celui bun, care va fi pus de îngeri după căderea turcilor. Căci de la al doilea împărat al Constantinopolului au să înceapă anii durerilor şi tot spre mai rău va merge până la sfârşit. Litera „Psi” înseamă „psevma”, adică minciuna, căci la vremea aceea va împărăţi minciuna, care este antihrist. Iară litera Omega „co” înseamnă sfârşitul tuturor, arătând a doua venire a lui Iisus Hristos.

Vedenia pustnicului Grigorie care i s-a descoperit la anul 1868, în pustiul Iordanului, şi pe care a scris-o către stareţul Schitului românesc Prodromul din Sfântul Munte al Athosului

DIN pustiul Iordanului: către mult doritul meu părinte Nifon, ctitorul şi fondatorul Sfântului Schit Prodromul din Sfântul Munte al Athosului, închinăciuni până la pământ.

În numele Atotputernicului Dumnezeu, Celui în Treime slăvit şi al Născătoarei de Dumnezeu, a cărei milă este nemăsurată asupra noastră, a mult greşiţilor ei robi şi pe care o ascultă iubitul ei Fiu şi Dumnezeu, care ştie toate, de la întemeierea lumii şi până la sfârşit (şi pe care ni le-au vestit nouă, prin Sfinţii Săi Prooroci şi prin Evanghelii) pentru nevoile ce le va pune pe pământ, ca semne ale apropierii zilei celei de-apoi, mi-au vestit şi mie acestea prin îngerul Său.

Întâi m-am uitat la apus şi a ieşit un nor şi pe el era o baie mare, spre botez, celor ce au rămas neluminaţi până acum, în neamuri şi în popoare.

Al 2-lea: Au ieşit şapte stele mari, de la apus, şi s-au dus tot bătându-se către răsărit, închipuind că va veni neam peste neam.

Aici zice despre Constantinopol, căci va veni de la apus Filip al şaselea, cu 18 naţii şi se vor bate atât de tare şi atât de cumplit, încât va curge sângele ca pâraiele şi apa Buhadului va fi ca sângele de roşie.

După această groaznică bătălie se va face al optulea sobor, pentru ca să se aleagă binele de rău, adică dreapta

credinţă din eresuri şi atunci vor veni toate neamurile la Sfântul

Botez Ortodox.

Al 3-lea: Am văzut căruţă de lemn, cu cai de lemn, fără alt material, mergând. Şi mi s-a grăit că este sfârşitul la tot meşteşugul, după cum zice Proorocul Daniil: „Cândseva înmulţi mintea, atunci va fi şi sfârşitul.” Căci vor ieşi maşinării încât şi prin văzduh vor zbura.

Al 4-lea: Am văzut cerul plin de păsări zburătoare, care îi vor mânca pe oameni de vii. Şi vor fi acestea după cum zice Proorocul Iezechiel.

În vremea când vor veni din China, ca să ia toate ţările creştine, vor fi atât de mulţi, ca negura care acoperă pământul şi, din cauza lipsei de hrană, vor mânca pe oameni de vii şi sângele lor îl vor bea, pentru lipsa ce va fi pe pământ. Dar îi va pierde Domnul pe ei, cu fulgere şi cu trăsnete şi cu piatră, încât niciunul nu are să mai rămână.

Şi atunci va porunci Domnul păsărilor cerului şi fiarelor pământului ca să-i mănânce pe ei, pentru că, dacă i-ar lăsa aşa, s-ar împuţi tot pământul şi văzduhul şi ar muri toţi oamenii.

Al 5-lea: Am văzut două păsări foarte mari: una, care era foarte grasă, a murit îndată pe pământ, iar pasărea cealaltă era foarte slabă.

Aici, se arată că vor fi doi împăraţi, şi unul, care este al Turciei, va pierde în mod desăvârşit împărăţia lui, iar al doilea, împăratul Austriei. Căci zice Agatanghel: „Vai ţie, Austrie, că nu vei vedea lumina ta până când nu vei cânta: «Bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului.»”

Să nu se mire nimeni de lucrurile ce se vor întâmpla, pentru că Dumnezeu nu-i nedrept, căci Austria a luat cu nedreptate alte ţări mai mici şi le-a asuprit pentru religie şi pentru ca să îşi lărgească hotarele; după cum a luat din Serbia atâtea milioane de sârbi şi i-a făcut papistaşi; după cum i-a luat pe leşi. De la noi (de la români) a luat Bucovina şi alte părţi. Acestea înseamnă luarea a toată bunătatea de pe pământ şi tot rodul cu care ne-am hrănit noi până acuma. Prin asta să înţelegem, nu numai hrana cea trupească, ci şi cea duhovnicească. De aceea a lipsit hrana cea duhovnicească, căci învăţăturile de astăzi sunt rătăcite, deoarece au adus profesori străini, eretici, care cu încetul au să-i îndepărteze (pe creştini) de la dreapta credinţă Ortodoxă. Cred însă că Dumnezeu nu va zăbovi arcul mâniei Sale asupra celor răi. Căci se spune în Psalmii lui David: „Pierde-va Domnul pe cel ce grăieşte minciuna.”

„Şi pasărea cealaltă era foarte slabă;” prin aceasta se arată că va fi moarte cumplită pe pământ, de foame, de sete şi de alte morţi năprasnice.

Al 6-lea: Mi s-a arătat Mântuitorul, dimpreună cu Prea Cinstita Sa Maică, şi am privit la Prea Curata Maică şi Fecioară şi era numai cu lanţuri de aur înfăşurată şi împodobită. Am privit la Mântuitorul şi avea în stânga Sa o carte şi, fără a-mi spune ceva, S-au înălţat.

Al 7-lea: Mi s-a dat în mână cartea, ce am văzut-o la Mântuitorul, fiind peste tot pecetluită, dar pe aducătorul ei nu mi s-a slobozit a-l vedea cu ochii mei cei trupeşti. Şi s-a desfăcut una din peceţi şi am citit acestea: „24 de ani mai sunt încă şi toată pacea se va lua de pe pământ.” După aceea s-a închis vederea ochilor mei şi n-am mai putut citi nici un cuvânt. Şi mi-a luat din mână cartea, grăindu-mi: „Celelalte nu le poţi vedea cu ochii cei trupeşti, că această carte este a Proorociei celei veşnice de la început.”

Al 8-lea: Dus fiind la un loc înalt am privit toate holdele şi ţarinile lumii cu totul coapte şi uscate şi plecate spre cădere…

Creştinătatea din toată lumea este uscată şi plecată spre cădere. Adică credinţa creştină fără de fapte este în mare primejdie de a cădea, în mod desăvârşit, de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu va înceta, certându-ne şi pedepsindu-ne, doar ne vom întoarce la El.

„…Am privit şi, pe neaşteptate, am văzut venind mulţime de secerători străini.”

Aceştia mi se pare că au să fie cei din China, fiindcă zice „străin”, adică străin de Dumnezeu, adică închinători la idoli.

„Şi, secerând toate bucatele, grâul, porumbul şi toate semănăturile, le-au cărat din toate părţile la arie, spre treierat: şi aveau în mână lopată mare, spre vânturat.”

Şi, cu adevărat, cei ce vor veni dinspre China, când vor intra în lume, vor tăia pe creştini, eretici, evrei şi turci, după cum se taie şi se adună grâul de pe câmp la arie, spre a fi treierat. Aşa vor face aceştia; vor aduna toate neamurile spre tăiere şi îi vor vântura, cum se vântură pleava la arie, de către vânt, şi o spulberă în toată lumea; aşa vor face aceştia, căci şaptezeci şi doi de împăraţi au să fie în fruntea lor.

Al 9-lea: Eram privind şi s-a dat drumul la toate dobitoacele pământului, mari şi mărunte, curate şi necurate, ca să pască toate ţarinele. Şi priveam şi iată se îngrăşaseră foarte.

Când se va lua Constantinopolul de la turci de către împăratul pe care au să-l pună îngerii, are să fie bine, căci va rodi pământul însutit şi războaie nu vor fi, iar săracii au să fie ca împăraţii de bogaţi. Atunci vor fi zilele cele de aur, după cum zice Agatanghel.

„Şi s-a spus: aproape este toamna, adică sfârşitul lumii, apoi s-au pregătit trei scaune.”

Adică trei căsăpii în care se vor aduna toate spre tăiere. De la anul 1871 va începe foamete, căci se va lua rodul de la toate cele cu care ne-am hrănit până astăzi, mergând aşa, din rău tot mai spre rău. Acestea toate, câte le zice Grigorie, se vor împlini după luarea Constantinopolului de la turci. Căci, când va împărăţi împăratul cel bun, care va fi pus de îngeri, va fi pace şi dreptate, 32 de ani. Iar după acesta va fi împărat unul rău, şi de la acesta vor începe anii durerilor, de care zice Grigorie; şi va urma aşa tot mai rău până la sfârşit.

Al 10-lea: Eram privind. S-a sculat un casap de la apus, având în mâna lui un cuţit mare şi cu dânsul alţi casapi, mulţi şi tari, având toţi cuţite în mâini. Şi au venit la întâiul scaun, care este în Viena şi, după cum eram şi priveam cele ce grăiesc, au început să taie şi să înjunghie şi era un ţipăt foarte mare; apoi răsturnară scaunul. Şi ieşea un râu de sânge din căsăpie, ca de treizeci de stânjeni de lat şi de trei de adânc, după cum am putut a-l aprecia cu ochii.

Acest casap se spune că a venit de la apus. Aici prin „apus” trebuie înţeles: cel căzut de la Dumnezeu, în necunoaştere de Dumnezeu şi care nici nu crede în Dumnezeu. Mi se pare că are să fie Antihrist, pentru că se zice că: „stătea de-a dreapta împăratului rusesc un evreu foarte semeţ.” Zic Sfinţii Părinţi, că va bate pe trei împăraţi mari şi, negreşit, Antihrist trebuie să fie acesta, căci Constantinopolul are să fie cufundat în vremea lui Antihrist.

Al 11-lea: Şi au trecut casapii la al doilea scaun, care este al Prusiei. Aşa îmi arăta mie cel ce-mi arătă acestea: Era un ţipăt foarte mare, de la dobitoacele care se junghiau (dobitoace sau eretici, care nu cinstesc pe Dumnezeu după adevăr). Apoi răsturnară scaunul. După ce sfârşise tăierea, ieşise alt râu de sânge tot aşa de mare, de nu-l putea trece voinicul călare. Iar culoarea sângelui, ce ieşea din eretici, era foarte urâtă.

Al 12-lea: Trecură acea căsăpie către al treilea scaun, care este al Rusiei (căci aşa mi se arătau, toate, pe rând). La această căsăpie, erau adunate numai dobitoace curate, dar foarte grase, adică în creştinătate. Se tăiau foarte, mari şi mici, şi erau trimişi casapii prin toţi munţii, ca să adune toţi berbecii la căsăpie, pentru tăiere, zicând, că altă grijă n-au iubitorii de argint decât să mănânce şi să bea, de la cei bătrâni până la cei tineri. Adică s-au abătut de la paşterea cea duhovnicească la iubirea de argint, la mâncări şi la băuturi fără saţiu. Şi îi aduceau în turme, turme, spre tăiere; şi eram privind când răsturnară al treilea scaun! Apoi au pus foc casapii în palaturile împărăteşti şi era fumul arderii ridicându-se până la norii cerului. Şi eram umblând prin toată cetatea Petersburgului şi, iată, nu erau locuitori, şi, cetatea era pustie de tot, împreună cu alte părţi creştineşti.

Al 13-lea: Mi s-a zis: priveşte în faţa împăratului. Şi era până la 60 de ani, în ziua când fugea el la munţi, în pustii, numai cu un soldat, de la faţa vrăjmaşilor săi. Şi iarăşi am văzut pe împăratul, şezând pe scaun, tânguindu-se că a pierdut toate moşiile pe care le-a avut. Iar un evreu stătea de-a dreapta lui cu sabia goală, foarte semeţ.

Al 14-lea: Era ieşind un râu de sânge, de la a treia căsăpie mare, dar nu m-am putut apropia nicidecum de râul cel de sânge, nici de trupurile morţilor, fiind oprit şi zicându-mi-se că toţi sunt Preoţi, Cuvioşi, Mucenici, omorâţi cu felurite munci pentru dreapta credinţă4. Deci, fericit va fi şi mucenic se va chema, tot cel ce va răbda să moară creştin: sau de sabie, sau de foc, sau înecat, sau de foame, sau de sete, sau de orice felurite munci, pentru dreapta credinţă. Şi am privit la râul cel de sânge, ce ieşea din creştinătate şi nu se putea compara nici

4 Imaginea descrisă se aseamănă mult cu ceea ce s-a petrecut în Rusia dupa ce comuniştii au luat puterea şi l-au ucis pe ţar cu întreaga familie.

cu 20 de părţi la una, cu cel ce ieşea din ereticii păgâni. Era luminat ca nişte pietre scumpe şi spuma lui era albă ca zăpada. Şi îmi arătă, în carte, nenumărata sumă a morţilor, dar nu am putut-o număra cu privirea, căci erau milioane de milioane!

Al 15-lea: Am fost dus la un munte înalt; şi m-am uitat la cer şi iată, a ieşit de la apus un nor mare care a acoperit toată faţa cerului. După aceea a ieşit alt nor mare, foarte întunecat, şi a acoperit toată faţa pământului, plin cu foc şi sânge, şi mergea spre răsărit cu urgie foarte mare şi era să cadă peste mine; dar m-am rugat Domnului şi a venit un nor mic şi m-a ridicat foarte sus şi m-a pus pe spatele acelui nor purtător de foc şi de sânge. Şi nu am văzut soarele, nici luna, nici stelele, şi nu ştiam cum mă ţine la atâta înălţime. După aceea s-au dus la răsărit şi pe mine m-au pus pe pământul cel de odihnă. Iar sus era Duh de rouă, ca rouă lui Aron. Adică, toate relele, de la apus vor ieşi şi către răsărit vor merge. Şi pentru fărădelegile noastre va pune Dumnezeu peste noi: foamete şi secetă şi ne va da în mâinile celor mai cumpliţi păgâni care, jupuindu-ne de vii, ne vor arde şi ne vor trece prin ascuţişul sabiei; dar nimenea dintre creştini să nu se abată de la Sfânta Credinţă Ortodoxă, căci mulţi învăţători s-au sculat, şi se vor scula nenumăraţi, pe deasupra oi şi înăuntru lupi răpitori, care se vor sili, în tot chipul, a răpi turma lui Hristos de la păzitorii ei duhovniceşti. De la patriarhi până la diaconi, aveţi grijă de turma lui Hristos, să nu piară vreun miel din ea, căci veţi da seamă de toată turma, în ziua mâniei şi a urgiei şi a focului şi a scrâşnirii dinţilor, înaintea Domnului; căci s-au apropiat zilele lupilor, ale tigrilor şi ale celor mai cumplite fiare sălbatice, care se vor sili, în tot chipul, să sfâşie turma lui Hristos.

Al 16-lea: Am auzit pe Maica Domnului plângând foarte tare şi grăind cuvinte mari şi nu am putut înţelege pentru mulţimea plânsului. Şi, iarăşi, mi s-a zis: „Aşa zice Domnul Dumnezeu, Sfânta Treime, Domnul a toată puterea de sus şi de jos, Domnul a tot ce mişcă: vin zile în care nu ne vom odihni, nici ziua şi nici noaptea, de urgia ce va să fie.”

Al 17-lea: Iarăşi mi s-a zis: „Vezi, ce semn înfricoşat s-a arătat, până a nu se împlini cei 24 de ani arătaţi în cartea proorociei ce ţi s-a dat?.”

*

Privegheri şi cu acatiste şi inimă curată şi vă va arăta dacă Dumnezeu ne va ierta şi va mai îndelunga aceasta de la noi şi de la fiii noştri în alt neam.

*

Şi te rog din suflet, prin cel prin care vei primi această scrisoare, să-mi trimiţi şi mie răspuns, din cele ce te va lumina Maica Domnului, citind acestea. Că aşa am rugat pe închinătorii aceia, care mi-au făgăduit că iarăşi se vor întoarce după câtăva vreme. Şi vă rog a ne ruga unii pentru alţii, că aşa este plăcut Domnului, că de la Domnul m-am înştiinţat a-ţi trimite acestea, pe care le vei împărţi pe la păstorii bisericeşti, căci multă plată vei porimi pentru osteneală.

Scrisă cu mâna mea, în pustiul Iordanului, unde mă aflu, în mult-tristul locaş locuind.5

Anul 1870, iulie 2, Pârvu Grigorie, Pustnicul.

Iar pentru vedenia pentru care zice ca să se roage Domnului ca să-i descopere dacă ne va ierta Dumnezeu sau nu, Părintele Nifon nu a mai avut vreme pentru că fiii lui cei duhovniceşti 1-au dat în judecată în ţară şi la Patriarhie şi a şezut pe la schituri (şi a fost alungat şi de la Schitul din Tasul) şi a umblat aşa 28 de ani. Şi aşa a fost prigonit, până la moartea lui; şi ucenicii lui, cu dânsul împreună.

Ţinând şi Cartea veacului al şaptelea, a zis: începutul răutăţilor şi al vicleşugului, începutul nemilostivirii, începutul a toată urâciunea şi desfrânarea şi a spurcăciunii şi a grăirii de rău şi a grăirii în deşert. Şi, înaintând, zicea: Oamenii veacului acestuia: răi, pizmăreţi, spurcaţi, pângăriţi cu sufletul şi cu trupul, mincinoşi (având dragoste făţarnică în inimă, grăiesc cele rele; amăgiri şi curse pe buzele lor şi în inimă cugetă cele rele), care îndreaptă pe cei necredincioşi, pentru daruri; curvari, preacurvari, robiţi fiind de sodomiceasca curvie. Vai lor! Şi iarăşi, răsfoind cartea şi înaintând puţin, şi-a ridicat ochii în sus şi, cu mâna lovindu-şi genunchiul şi acoperindu-şi fruntea Sa, împreună şi ochii, a stat multă vreme ca şi cum s-ar gândi şi a zis: Cu adevărat a covârşit acest veac, al şaptelea, cu nedreptatea şi cu răutatea, pe cele trecute. Iarăşi, mai trecând puţin, în carte zicea: Elinii care s-au închinat idolilor, se vor sfărâma cu lemnul, cu suliţa şi cu piroanele care le-au băgat în Pâinea Mea cea de viaţă făcătoare (care este Trupul şi Sângele Meu), care răneşte pe cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. Şi, trecând puţin, liniştindu-Se, iarăşi Şi-a ridicat capul, uitându-Se în cartea veacului şi zicea: Iată doisprezece boieri, ai marelui împărat, albi ca lumina, care au tulburat pământul şi mările, au astupat gurile fiarelor, au ucis balaurii, au povăţuit orbii, au îndestulat pe cei flămânzi şi pe cei bogaţi i-au deşertat (adică i-au făcut milostivi spre săraci). Cei ce au vânat pe oameni şi, cu dumnezeiasca însuflare, i-au înviat din moartea păcatului, multă va fi plata lor. Şi, trecând puţin mai înainte, zicea: Alesus-au cei iubiţi şi mărturisitori Mie – dragostea lor cea prietenească până la ceruri, iubirea lor până la scaunul Meu, dorinţa lor în inima Mea, pofta lor necontenit Mă arde. Deci, slava Mea şi stăpânirea Mea, cu dânşii.

Şi, iarăşi, întorcând cea mai multă parte a cărţii, zâmbind, zicea: Omul, ţinând cu dreaptă credinţă ocârmuirea cetăţii de pe şapte munţi, povăţuitorul împărăţiei s-a aflat slujind dragostei Mele, şi lui i se cuvine împărăţia cerurilor, ca unui râvnitor şi următor al lui Hristos (Acesta este împăratul pe care au să-l pună îngerii în Constantinopol, după căderea turcilor, deci Insusi Mantuitorul prooroceste despre venirea acestui imparat).

După aceasta, cele mai multe lăsându-le, zicea: Mireasa Mea, cea prea frumoasă (adică Biserica), împodobită şi cinstită, pe care mulţi cârciumari s-au silit să o crâşmărească şi prea curvă să o arate; iar ea de Mine nu s-a lepădat şi împotriva eresurilor celor de multe feluri s-a înarmat şi le-a surpat şi de pe piatra care este întemeiată nu s-a clătinat; nici porţile iadului nu o vor birui.

Iar după aceasta a zis şi pentru păcătoşi, precum arată cuvintele cele însemnate ale oamenilor celor buni şi a celor răi: Pe câţi moartea i-a închis şi, cu pocăinţă, nu s-au spălat! Şi cartea avea mai întâi scrise lucrurile oamenilor buni, iar după acestea erau scrise fărădelegile oamenilor celor răi. Ca nisipul mării era mulţimea lor, pe care, trecându-le, Domnul Iisus se supără foarte, clătinând cu capul şi suspinând. Şi stătea acea înfricoşată mulţime a îngerilor, foarte înspăimântaţi şi cuprinşi de cutremur, şi ziceau de trecerea citirii veacului al şaptelea. De când a început acest veac, ziceau ei, cu multă şi cu grea nevoie de păcate se cuprinde cea mai multă parte a cărţii acesteia. Ajunge! Căci cartea naturii omeneşti, după înjumătăţirea ei (adică în al şaptelea veac şi jumătate au să ia sfârşit toate, adică până la anul 7500 de la facerea lumii), este plină de fum şi de nevoi, plină de pizmă şi de ucidere, plină de minciuni şi de duşmănie şi de pomenirea de rău şi de toate alte păcate urâte. Pentru aceasta, cu înjumătăţirea ei, desăvârşit voi tăia cu totul lucrarea ei.

Sf Lavrentie :

-Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri.

Spunea că în acest război ( sf Lavrentie include in acest mare razboi si razboiul rusia-nato si invazia chinezilor in europa; la fel face si sf Serafim de virita, vorbeste despre un mare razboi, incluzand aceste doua razboaie; acesti doi prooroci sar peste partile bune din viitor si le mentioneaza doar pe cele rele, de acea ei nu fac referire la venirea imparatilor ortodocsi ci doar la razboaie si antihrist ) se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul.

Din vedeniile lui Agatanghel Ieromonahul

care a fost la anii de la Hristos 1274

AM CITIT cartea ce cuprinde aceste cuvinte: Constantin a început, Constantin va pierde împărăţia Vizantiei, a Răsăritului (Constantinopolul). Fiul omului, numără de la cel dintâi Constantin până la al doisprezecelea cu acest nume şi vei vedea numărul în care are să se întâmple ceea ce Dumnezeu a hotărât. Această sfântă hotărâre, nestrămutată va fi; şi se va împlini la anul 1452 până la 1453. Când trebuie să cadă cea mai mare împărăţie în mâinile agarenilor (turcilor). Dar, fiul omului, nu te teme; se va întoarce din nou către dar, şi va fi mult mai slăvită decât cea dintâi. După această stăpânire a lumii, care are să vină în stricăciune, vrea Dumnezeu să ne supună, nouă, din nou, nenumărate neamuri, mai multe decât cele dintâi. Aceasta va smeri grumazul tău cel mâdru, închinându-te vei merge a te închina împreună cu care va stăpâni jertfelnicul la Vizantiea. Amin.

Tâlcuire

Aici zice Agatanghel că, după ce se va face împărăţia creştinească a Răsăritului, va veni Papa de la apus şi se va uni cu Biserica Răsăritului şi Bisericile se vor face una, precum au fost şi mai înainte.

Agatanghel

Vai, ticăloase Răsărite, asemenea vei fi robit la a opta sută deplin, pentru că te vezi tare silit şi vândut de către neprietenia cea latinească. Dar mai îngăduieşte încă, intăreşte-te pentru că slava veşnicului Dumnezeu după aceasta la tine se va arăta. Fii credincios, fii statornic (în credinţă) până la moarte şi vei lua cununa vieţii veşnice.

Tâlcuire

Aici Agatanghel prooroceşte pentru Germania.

„Noaptea va fi luminată şi lină, pentru că tu vei pierde mândria cea latinească, şi vei vedea mândria ei smerită căzând cu durere, ca să cânte cântare împreună la răsărit (care este locuinţa Mea). Amin.”

Aici se arată că Germania are să silească pe Papă ca să meargă la Constantinopol să se închine şi să se unească cu Biserica Răsăritului, ca Biserica să fie una, după cum una a fost de la începutul creştinismului până la anul 1054.

Agatanghel

„Groaznic veac va face, pe al doisprezecelea număr de aur.”

Numărul acesta, despre care se zice, are să fie în vremea împăratului celui bun, care are să fie pus de îngeri, şi apoi va curge miere şi lapte. „Şi vor înceta furtunile, cincizeci de ani. Vei împărăţi cu alinare, adevărul va triumfa, cerul se va bucura de slava cea adevărată: şi se va înălţa dreapta credinţă (ortodoxă) şi va sălta, sărind ea de la răsărit către apusuri, ca să se fericească şi să se înfricoşeze barbarii ca, tremurând cu capul, degrabă să fugă, părăsind pe maica cetăţilor lumii. Atunci Dumnezeu va fi slăvit şi vor vedea oamenii lucrurile atotputerniciei Lui; aşa facă-se şi aşa să fie.” Amin.

„Se va arăta pace pe pământ;” după aceasta urmează pierderea agarenilor (turcilor), şi biruieşte Apostoleasca Biserică.

„Auzeam un glas strălucit înspre munţii dinspre ţărmurile Dunării (adică de la români), aşa zicând: „Un cinci şi cincizeci este hotărât pentru sfârşitul necazurilor” (adică la anul 1855, în care se zice de eliberarea ţării noastre de sub jugul agarenilor).

„La Crivăţ, pe movilă înaltă, s-au arătat trei focuri; şi iată, am văzut că între dânsele bătea tare război, spre pierderea unui tulburător. Şi, iată, auzeam cuvintele acestea în limba latinească; multe, vrednice de minune, trebuie a vedea, dar cele mai înalte, înaintea poftei a întinde nu se poate.”

Această inscripţie este scrisă pe piatra de deasupra mormântului Sfântului Constantin, cel dintâi împărat al creştinilor şi s-a tălmăcit de către Ghenadie Scolasticul din porunca împăratului grec Ioan Paleologul, la anii 1430 (cu 23 de ani mai înainte de a fi cucerit Constantinopolul de către Sultanul Mohamed al doilea).

Acest Ghenadie, după luarea Constantinopolului de la creştini de către turci, a fost cel dintâi patriarh, pus de Sultanul Mohamed, pentru multa lui înţelepciune.

„La indictionul întâi al împărăţiei lui Ismail, numit Mohamed, va birui neamul Paleologilor; şi cetatea de pe şapte munţi (Constantinopolul) o va lua şi încă va împărăţi.”

„Şi neamuri multe va răsturna şi ostroavele va pustii până la punctul Chesin (Marea Neagră) şi până la vecinii ei de la Istru (Dunăre). Acolo va fi hotarul şi se va opri. Şi în al 8-lea indict Peloponesul va birui. Iară în al 9-lea indict se va oşti asupra părţii Crivăţului, în al 10-lea indict va supune pe dalmaţi, şi iară se va întoarce, după un timp, cu război mare la dalmaţi; şi pe unii îi va zdrobi. Mulţimea neamurilor la război se vor aduna cu cei de la miazănoapte, pe mare şi pe uscat, şi pe Ismail vor birui, iar pe un strănepot al lui îl va lăsa să împărăţească scăzut şi mic. Iar neamul celor plăviţi (ruşii) cu celelalte puteri într-o unire, pe Ismail îl vor zdrobi desăvârşit. Apoi război mare se va face de la toate neamurile, cu cruzime până la al 5-lea ceas şi glas de sus le va striga: „Staţi, staţi cu frică! Alergaţi, cu multă sârguinţă, către părţile drepte ale cetăţii şi veţi afla un bărbat minunat şi viteaz, pe acesta puneţi-l împărat, că iubit îmi este Mie şi,

Apoi război mare se va face de la toate neamurile, cu cruzime până la al 5-lea ceas şi glas de sus le va striga: „Staţi, staţi cu frică! Alergaţi, cu multă sârguinţă, către părţile drepte ale cetăţii şi veţi afla un bărbat minunat şi viteaz, pe acesta puneţi-l împărat, că iubit îmi este Mie şi, pe dânsul primindu-l, voia Mea veţi împlini.”

Toate aceste proorocii spun aceleasi lucruri : ww3 cu toate etapele lui ( noi suntem abia la inceput ), perioada de pace in timpul imparatului celui bun din grecia, raspandirea ortodoxiei in europa, apoi urmeaza invazia chineza cu care si acest imparat grec se va lupta ( chinezii vor raspandi foarte mult paganismul in europa dar nu si in grecia ), apoi biruinta europei si rusiei impotriva chinezilor, europa nu se mai intoarce la crestinism ci ramane pagana, grecia odata cu venirea celui de al doilea imparat se indeparteaza si ea de ortodoxie si odata cu asta incepe perioada pe care sf Nil o numeste litera H, care inseamna din rau in mai rau, dupa care urmeaza litera Psi adica domnia lui antihrist.

Ei, cam cati ani credeti ca ne despart pe noi de antihrist ? Si unde vedeti voi contradictia dintre proorocia sf Lavrentie si a sf Serafim si toate celelalte proorocii ?

Acum suntem inainte de trambita a patra a apocalipsei :

12. Şi a trâmbiţat al patrulea înger; şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa.
    Asta seamana ori cu eruptia unui supervulcan, cum este cel de la yellowstone ( si care ar acoperi cu multa cenusa aproape o treime din teritoriul sua ), ori cu un masiv bombardament nuclear, care vor ridica un asemenea nor care vor intuneca luminatorii cerului. Cred ca este vorba mai degraba de un bombardament nuclear al rusiei asupra sua, sau chiar de un bombardament nuclear dar si de un mare cutremur, amadoua in sua, care se vor intampla inainte de trambita a cincea care va fi perioada de 5 luni de pace de dupa primul macel de 3 zile de la constantinopol. M-am mirat ca apocalipsa mentioneaza ca prim ” vai “( trambita a cincea ) perioada de 5 luni de pace, al doilea ” vai ” invazia chineza si al treilea ” vai ” antihristul, insa despre prima parte a razboiului rusia-nato, nu zice nimic, nici despre distrugerea turciei, lucruri care se vor petrece inainte de primul ” vai “. Practic era logic ca trambita a patra sa mentioneze stergerea turciei de pe harta, dar iata ca se mentioneaza in loc intunecarea cerului. Asta as zice eu se explica prin faptul ca aceasta intunecare a cerului este legata de distrugerea aproape totala a sua, lucru care va fi cu mult mai groaznic decat distrugerea turciei. Un bombardament nuclear asupra sua, unit cu un cutremur la yellowstone, si acesta probabil provocat tot de rusi cu arme meteorologice tip haarp, vor distruge 90% din sua, si va aparea pe cer un nor de cenusa vulcanica dar si de cenusa de la exploziile nucleare ( deci nor radioactiv ), care va intuneca o treime din planeta. Tineti-ba bine … ce ne asteapta. Asta este urmatoarea trambita dupa a treia, si care a fost explozia de la cernobal, dupa cum a spus cuv Paisie. Deci viitoarea mare catastrofa va fi distrugerea sua de catre rusi, dar si cucerirea ucrainei, romaniei, distrugerea turciei si a tarilor nordice. Rusii vor face asemenea distrugeri in aceasta trambita a patra, incat sute de milioane de oameni vor muri. Iata ce vom vedea in urmatorii ani. Oare cu noi ce va fi ?

 

Tocmai, aici e problema, depinde ce armament sau strategie vor folosi. Caci daca ar fi sa foloseasca doar armament de distrugere in masa, ar fi de ajuns doar sua si rusia sa dea drumul la bombele nucleare ce le detin, astfel incat in cateva minute aproape tot pamantul ar fi distrus. Si apoi sa iasa din buncare masonii cu sionistii si sa impuna fortat, cu arma, un imparat unic la tot pamantul, astfel incat in 2-3 ani sa zicem l-am vedea inscaunat pe antihrist peste 500.000.000 de locuitori ramasi pe planeta, adunati fortat in cateva sute de inchisori-orase din Israel si tarile vecine. Teoretic si asta se poate intampla. Proorociile insa nu zic asa. Problema masonilor este ca poporul rus se va pocai de pacatul uciderii tarului, si atunci poporul rus va redeveni poporul ales al lui Dumnezeu, si asta va justifica interventia divina in apararea noastra. Interventia divina ii va obliga pe masonii sa nu foloseasca strategia descrisa mai sus, ci strategii de razboaie locale provocate prin ani de manipulare prin mass-media si internet, adica asa cum fac acum. Vezi ca razboiul din ucraina il pregatesc in decurs de luni si poate va dura ani ? La fel in siria, in irak, afganistan, etc., toate razboaiele si revolutiile din ultimele zeci sau chiar sute de ani. Dureaza ani nu de razboi, ci de pregatire a razboiului ( pregatirea mentalului maselor dureaza mai mult ), pentru a justifica interventia unor puteri straine. Ei manipuleaza opinia publica ca sa para ca interventia lor este justificata si ca vina este a conducerii din tara unde vor sa intervina. Eu cred ca rugaciunile milioanelor de mucenici si marturisitori din comunism ii impiedica pe ei sa poata reusi o manipulare deplina rapida a maselor de oameni din fiecare popor. Si tot rugaciunile acestor sfinti vor face si poporul rus sa se intoarca la tarism. Sfintii au spus ca tarul rus este salvarea si mantuirea chiar, a poporului rus, si prin rusi si a noastra. Sfintii au spus ca rusii care nu se pocaiesc de uciderea tarului Nicolae vor merge in iad. La fel si noi, romanii, pana nu ne vom pocai, ca popor, de inlaturarea conducerii unsului lui Dumnezeu, care trebuie sa fie un conducator credincios ortodox, nu ne va fi bine, vom fi tot vanduti de slugoii avizi de putere si bani. Asta este singura noastra sansa, aparitia unsului lui Dumnezeu la conducerea popoarelor. Asta este puterea care va rasturna tot planul sionisto-masonic, asta este piatra mica care va rasturna carul mare. Daca rusii nu isi ucideau tarul lor sfant, comunismul nu ar fi aparut in rusia. Planurile ” zidarilor ” ar fi fost zadarnicite de atunci. Acum insa, sa ne rugam ca poporul rus sa revina la tarismul sfant, caci tarul rus va pune si imparatul ortodox in grecia, si la noi in tara va goni toate gunoaiele astea de vanzatori care sunt acum, si ne va pune o conducere dupa voia lui Dumnezeu ( nu ma refer la proorocile lui sundar singh sau cum i-o mai fi zicand ). Tarul rus este lovitura de gratie. Deocamdata Putin face jocul la masoni, cu cipurile, el isi urmareste propriile interese egoiste, de manipulare a poporului, dar daca poporul rus se va pocai si va redeveni popor ales, atunci vom mai fi salvati o perioada. Atunci Dumnezeu va ajuta si sua va pieri intr-o clipeala de ochi, iar europa va fi smerita in cenusa.
Ce este poporul ales ? Popor ales a fost intai poporul evreu, care pana la venirea lui Hristos s-a condus dupa legea lui Moise. Iar cand poporul evreu o lua razna, Dumnezeu ii lasa sa cada robi la popoare pagane spre smerire. Dar cand au rastignit pe Dumnezeu, au pierdut aceasta calitate de popor ales. O vreme nici un popor nu a mai fost popor ales, dar atunci cand sub imparatul Constantin grecii au unit conducerea bisericeasca cu conducerea statului, poporul grec a devenit popor ales. Si a fost popor ales cat timp la conducerea imperiului bizantin era un imparat ortodox. Dar si noi am fost popor ales cat timp am avut conducatori asemenea lui Mihai viteazul sau Stefan cel mare, si care au tinut pe loc mari imperii ca sa nu inainteze si sa cucereasca mica noastra tarisoara. Daca era Basescu pe vremea lui Stefan cel mare conducator in locul lui, romanii de atunci ar fi fost cuceriti de imperiul otoman. Mari imperii s-au lovit de Moldova sau de Tara romaneasca, pentru ca aveau la conducere oameni credinciosi sau chiar sfinti. Cand poporul grec a pierdut calitatea de popor ales, a aparut poporul rus cu tarul ortodox in frunte, si care iar a fost de neinvins. Cand si-au omorat tarul au fost invinsi de comunism. Toata puterea noastra consta in a pune poporul un conducator credincios, si de aici totul se repara, sigur, nu fara jertfe si sange.

Marele Antonie şi Ecumenismul de astăzi

Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.
Despre înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici

1. Întovărăşirea ecumenistă nu este ceva specific zilelor noastre. Contextul istoric asemănător inter-religios şi inter-creştin.

[…] Pomenirea Marelui Antonie, în a cărui biserică slujim de 13 ani încoace, la Tesalonic, cu harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului, ne-a dat prilejul să ne bucurăm iarăşi de citirea minunatei sale „Vieţi”, o pildă de scriere dintre toate Vieţile Sfinţilor, aşternută pe hârtie de ucenicul său, Arhiepiscopul Alexandriei, stâlpul Dreptei-slăviri, cu adevărat Marele Athanasie.

O mare parte din „Viaţă” se ocupă de roadele nevoinţei Sfântului Antonie, de luptele sale cu duhurile necurate şi de aspecte aparte din învăţătura sa, cum ar fi lucrarea sa cea mai mare, de întemeietor al aşezămintelor pustniceşti, prin umplerea pustiei cu mănăstiri, ajungând astfel întemeietorul şi căpetenia vieţii de nevoinţă. „A înduplecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mănăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer”[1].

De două ori şi-a întrerupt îndelungata sa ieşire din lume, ca să lupte pentru Dreapta-slăvire şi să ajute la întărirea acesteia – care acum, ca şi atunci, era primejduită de vrăjmaşii cei din afară şi mai ales de cei dinlăuntru. Creştinismul n-a luat niciodată parte la discuţii şi negocieri „de pe aceeaşi poziţie” cu celelalte credinţe, o hulă proferată de aşa-zişii conducători creştini de astăzi la antihristicele întâlniri inter-religioase, ci ca singurul adevăr, singura cale de mântuire, adevărata lumină care a înlocuit nu nişte lumini mai slabe, ci întunericul greşelii şi necunoaşterii lui Dumnezeu. „Norodul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor”(Mat. 4:16). Hristos n-a zis că este o cale, un adevăr, o lumină între alte căi, alte adevăruri, alte lumini, ci că e singura cale, singurul adevăr, singura lumină. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine” (Ioan 14:6). „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).

Acest exclusivism al Scripturii este caracterizat astăzi de unii drept marginal şi fundamentalist, în timp ce defaimă şi resping pe toţi cei ce îl proclamă neîncetat şi cu credinţă ca fiind vestea cea bună şi viaţa pentru care Sfinţii Apostoli şi Mucenici au plătit din greu, alegând ca mai degrabă să fie chinuiţi şi să-şi verse sângele decât să facă compromisuri cu aşa-zisele „adevăruri”, pentru a co-exista în modelul multicultural al legăturilor şi întâlnirilor inter-religioase, dintr-o ipotetică iubire de aproape.

 

2. Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian, în 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S-a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s-a zis mai înainte”[2].

Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n-a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s-a închis într-o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor”[3].

Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.

Bineînţeles, nu vom arăta aici cum i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi. O vom face poate altă dată, căci idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică. Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n-avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat.

Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere – nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie.

Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n-ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.

 

3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor – o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

Dorim să înfăţişăm acum felul în care a înfruntat Sfântul Antonie erezia ariană, care ameninţa Biserica din lăuntrul ei, susţinută fiind de Împărat, conducători, patriarhi şi episcopi, la fel cum se întâmplă în zilele noastre cu pan-ereziile papismului şi ecumenismului, ce sunt însă mult mai primejdioase, deoarece subminează aproape toate dogmele de credinţă şi preschimbă dumnezeiasca învăţătură a Scripturii într-o învăţătură omenească obişnuită; ele înlătură pe Dumnezeu-Omul Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţi, şi pun în loc pe „infailibilul” papă al Romei şi noianul de erezii din Consiliul Mondial al aşa-ziselor Biserici.

Prezentarea noastră va fi foarte folositoare chiar şi pentru cei ce pretind că nu văd vreo primejdie, pentru acei duhovnici „serioşi” care îi duc în rătăcire sau îi pun într-o situaţie foarte anevoioasă pe fiii lor duhovniceşti, care văd însă mai bine decât ei cu ochii Sfinţilor şi ajung să pună sub semnul întrebării dreptatea călăuzirii lor duhovniceşti. De bună seamă că Sfinţii sunt mai de încredere decât orice gherondă sau îndrumător duhovnicesc care nu se mânie de erezie şi nu se luptă s-o vădească sau s-o înlăture.

Aşadar, Marele Antonie a lăsat pustia pentru a doua oară şi a coborât în Alexandria. Episcop ortodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa” sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios”[5].

S-a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n-a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori.Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă.

Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s’-a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc. Ni se mai arată prin aceasta că în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire.

Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale” – punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale”, înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli. Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase.

De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una”, pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt:

Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s’o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui.”[6].

 

4. Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”[7].

Sfântul Antonie s-a cutremurat şi s-a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit[4]. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie – bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor – vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.

Potrivit „Vieţii” istorisite de Marele Athanasie,

„pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s-a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s-a sculat Stareţul plângând.Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii:

«O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: “Se va defăima altarul Meu”».

Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s-a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele.

După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s-a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor».”[5]

 

Încheiere

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Suntem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii” (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor.

Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a 7-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie.

Singura nădejde a Bisericii noastre de a-şi redobândi frumuseţea se află în sfatul şi povaţa Marelui Antonie: „Să nu vă întinaţi (adică molipsiţi) unindu-vă cu arienii”. Să avem grijă să nu ne molipsim prin împărtăşirea cu papismul şi ecumenismul, şi cu ortodocşii pro-papişti şi pro-ecumenişti. Deoarece până acum n-am făcut aşa cu hotărâre şi tărie, Dumnezeu, de ani buni, prelungeşte mânia Sa şi robia dreptslăvitorilor în pan-erezia ecumenismului. Cât timp vor mai îngădui episcopii, monahii şi mirenii ca fiarele neînţelegătoare, ereticii, să lovească şi să întineze Sfânta Sfintelor Ortodoxiei? Atât timp cât noi nu vom face nimic şi vom veni cu felurite îndreptăţiri pseudo-duhovniceşti, urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt.

 

 

Traducere de Radu Hagiu

Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic

[1] „Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie” (Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995) – „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare (17 ianuarie)” (n.tr.)

 

[2] Cf. op. cit. (n.tr.)

 

[3] Cf. op. cit. (n.tr.)

 

[4] În 1969, cultul Sfântului Gheorghe a fost abolit în mod oficial de către biserica romano-catolică, numele acestuia fiind scos din calendarul ecleziastic. (n.tr.)

[5] Cf. „Vieţile Sfinţilor…”, op. cit.

 

MĂRTURISIREA ADEVĂRULUI în contextul VREMILOR DE ACUM (foarte important!)

 

“Am primit spre publicare urmatorul articol din partea colaboratorului nostru Paul Curca, articol al carui duh si al carui continut le impartasim si noi, fiind de un folos incontestabil si imediat, in special intrucat vine sa lamureasca, cu dreapta-socoteala, in Duh si Adevar, multe dintre confuziile si dilemele care sunt vehiculate astazi in spatiul ortodox, real sau virtual, si care, din pacate, ii imping pe multi in greseala, la o margine sau la alta… Va incredintam deci cuvantul fratelui nostru cu indrazneala nadejdii ca “intelepciunea va fi gasita dreapta de toti fiii ei”:”

Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns.

Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta. Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică.

Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă – “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva – vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui. Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului.

Nu se cuvine să se facă din devierile ecumeniste prilej de dispute şi polemici în Biserică, după modelul a ceea ce se întâmplă în viaţa publică, mai ales în politică. Există, pe alocuri, tendinţa aceasta, dar este marginală şi sper să rămână astfel. În disputele teologice trebuie să biruie un duh al durerii pentru cei căzuţi în greşeală, combinat cu fermitatea nestrămutată a păstrării neştirbite a devărului de credinţă.

Mişcarea ecumenică face parte, ca şi principiile politically corectness, ca şi atâtea alte lucruri din cultura şi civilizaţia contemporană, din tăvălugul nivelator la care este supusă omenirea astăzi. Tot ceea ce este deasupra mediei, tot ce înseamnă tradiţie, excelenţă, profunzime, tot ce are însemnătate pentru viaţa duhovnicească a omului, trebuie redus la un palier cât mai de jos, astfel încât să nu mai influenţeze, să nu mai însemne ceva, să nu-i mai deranjeze pe cei care au pierdut o asemenea trăire, iar amintirea ei vie, concretă, în Biserica Ortodoxă, le-ar trezi mustrări de conştiinţă. Astfel că avem de aşteptat o ofensivă împotriva ortodoxiei dusă atât din răutate cât şi din ignoranţă, dar indiferent de cauze, va fi un război de care nu vom scăpa nicicum.

Odată ce, prin pronia cerească, ne-am învrednicit de a primi adevărul, nu avem dreptul să îl ascundem: „Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic?” (Marcu 4,21). Fiecare după puterea şi îndemânarea noastră, după nivelul intelectual şi duhovnicesc la care ne situăm, suntem datori să spunem adevărul. Poate fi periculos să spui adevărul în lume, căci lumea nu e pregătită şi va vrea să îşi apere cele ale ei. Dar, după cum spunea părintele Amfilohie recent, răspunzând la întrebarea: „Nu va este frica?”: “Dragul meu, fricosii nu se mantuiesc! Iubiti adevarul si adevarul va va face liberi”. Nu trebuie să ne fie teamă decât de propria frică, de a nu fi demni de adevărul pe care îl purtăm şi pe care trebuie să îl lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Adevărul însuşi, dacă se va sălăşlui întru noi, ne va da putere să mărturisim, căci Hristos însuşi este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Oricum, situaţia este dificilă, căci dacă se va cere cumva socoteală, dacă va fi nevoie de spirit de sacrificiu, nu ştiu cum vom reacţiona mulţi dintre noi care acum ne batem cu pumnii în piept că apărăm ortodoxia.

Mulţi dintre noi ne prefacem că nu există probleme acute, acum, care cer o luare de poziţie, o cernere a apelor, ci totul se rezumă la lupta cu păcatul, la provocările soft ale contemporaneităţii lipsite de spirit creştinesc. Desigur, sunt şi acestea, au locul lor, şi niciun credincios conştient nu le ignoră. Dar nu sunt singurele. Lor li se adaugă altele, provenite din starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, din duhul lumesc şi ecumenist care răzbate din multe locuri. Fireşte, poţi ignora aceste pericole, rămânând ancorat în lupta cu păcatele proprii, părându-ţi-se că doar de acestea vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Că această luptă ar duce la mândrie câtă vreme ne ocupăm de chestiuni teologice complicate, dar de ale sufletului nostru uităm. Mă tem însă că nu e chiar aşa. Dumnezeu are să ne întrebe ce am făcut pentru semenii lângă care ne-a fost dat să trăim, cum i-am ajutat să se mântuiască, vom da seama de felul cum am păstrat talanţii ortodoxiei pe care ni i-a dat în păstrare.

Activitatea cotidiană în lumea care ne este pusă la dispoziţie ne pune în postura de a fi alături atât de indiferenţi religioşi, de atei dar şi de eterodocşi care încearcă să ne spună că diferenţele dintre noi şi ei sunt minore, că ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte şi că ar trebui să existe o unire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu. Aceasta unire ecumenică a tuturor într-un glas pare convenabilă tuturor. Eterodocşii pot prelua învăţătura ortodoxă, cărţile de învăţătură fiind disponibile oricui, dar o vor prelua fals şi trunchiat şi în felul acesta ne-o vor preda nouă înapoi. Este însă şi vina noastră, a ortodocşilor aici.

Dacă dreptslăvitorii creştini ar fi rămas în duhul cel bun, n-ar mai fi dat naştere la atâtea şi atâtea interpretări, schisme, depărtări de la credinţă. Adevărul este luminos prin el însuşi, cei plini de Duhul cel Sfânt ar fi adus lumina credinţei prin simpla lor prezenţă. Eterodocşii nu trebuie lăsaţi în înşelare, având impresia că sunt în adevăr. Dar propovăduirea nu ţine atât de cuvintele rostite către ei, împotriva eresurilor lor, ci de exemplul viu de viaţă oferit de dreptcredincioşi. Nu este suficientă Tradiţia adevărată, căci cea mai bună tradiţie, în lipsa exemplului viu, a trăirii ei zilnice, este literă moartă, cuvânt gol lipsit de orice consistenţă. Cel mai bun răspuns la încercările lor de a falsifica adevărul de credinţă este să le contrapunem adevărul trăirii în duh, bucuria care se revarsă dintr-o astfel de viaţă. Dacă am fi capabili de aşa ceva sigur mulţi din cei aflaţi în greşeală s-ar întoarce la dreapta credinţă. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuie luate atitudini punctuale în locurile care lovesc învăţătura.

Lupta nu trebuie să fie spre osândirea cuiva, spre demonstrarea dreptăţii noastre, oricât ar fi ea de valabilă în literă, ci spre zidirea aroapelui pierdut, spre ajutorarea lui. Încerc să îl scot din rătăcire din iubire, din compasiune, nu pentru că aş fi superior lui cu ceva, iar scoaterea lui din rătăcire este echivalentă cu afirmarea propriei mele superiorităţi. Decât un asemenea ajutor, care îl păgubeşete atât pe fratele meu, căci îl jigneşte, cât şi pe mine, mai bine îmi văd de treabă şi nu mai fac nimic. Ortodoxia însă ne oferă dreaptă socotinţă şi echilibru care ne vor îndruma în raporturile cu cei de altă credinţă, numai să păstrăm, cu smerenie, calea ei.

Unul din argumentele cele mai însemnate legate de ecumenism este iubirea. Iubirea scuză totul, în numele ei este permis orice compromis. Aceasta însă, ne spun Sfinţii Părinţi, precum şi părinţii înduhovniciţi din timpurile noastre, nu este iubirea adevărată, ci un simulacru care urmăreşte doar binele pământesc al celor ce îl rostesc. Iubirea este o vorbă în spatele căreia se ascund interesele lor meschine. Iubirea caută adevărul şi binele celui iubit, nu confortul lui, mai ales dacă este obţinut cu preţul renunţării la dreapta credinţă. Se bate multă monedă (de obicei e calpă) pe iubirea de aproapele astăzi. În numele acesteia se poate face orice, se poate pretinde orice. Adevărurile de credinţă devin relative, simple cuvinte înşirate în cărţi vechi care nu pot stânjeni dorinţa de comuniune situată, zic ei, dincolo de dogme şi de confesiuni. Străşnicia cu care unii încearcă să păstreze neatinsă învăţătura ortodoxă pare fixism rigid, înapoiere faţa de spiritul vremii, lipsă de iubire condamnabilă. De fapt, tocmai în păstrarea intactă a comorii ortodoxiei stă iubirea, împreună cu rugăciunea pentru toată lumea, dar făcută în taină, nu în adunări ecumenice televizate. Clamarea acestei iubiri în public e cu atât mai intensă cu cât nu îi corespunde nimic înăuntru. Adevărata iubire e aspră, căci încearcă să scoată din greşeală, să ajute, să spună falsităţii pe nume pentru a da şansă răscumpărării celor căzuţi în erezie.

Care e, de fapt, principiul care îndeamnă astăzi la unire, la ştergerea diferenţelor dintre oameni, indiferent de rasă, de sex, de convingeri şi de orice ar putea să ne facă diferiţi unii de alţii? Acest principiu se aplică întregii civilizaţii contemporane şi aplicarea lui, prin ecumenism, la religie este doar un caz particular. Mă tem că ideea de bază care ne leagă este doar apelul la o natură umană comună, în numele căreia orice deosebiri dintre oameni sunt socotite ca nesemnificative. Astfel se ajunge la un umanism integral care găsindu-şi împlinirea exclusiv în propria imanenţă, în ciuda bogăţiei şi a varietăţii pe care le face să se manifeste nu poate duce decât la nihilism.

Actualul context al Bisericii ne obligă pe fiecare la luarea unei poziţii, la o despărţire a apelor. Există un mod elegant de a refuza să alegi, de a te situa într-un loc sau altul. Legat de viaţa creştină, ai mereu ceva de făcut şi de spus, iar aceasta se leagă de actualitate. Dar este o actualitate, ca să zic aşa, perenă. Lucruri care persistă: lupta cu patimile, de pildă e oricând potrivită, fiindcă este o luptă permanentă. Pe lângă acestea însă, există momente istorice stringente care impun o atitudine în chestiuni punctuale, legate tot de viaţa ortodoxă. Dacă atunci te referi tot la chestiunile perene, şi numai la ele, de fapt ocoleşti răspunsul la ceea ce e mai grav. Nu se pot ignora problemele pe care istoria le pune creştinului practicant. Dumnezeu s-a întrupat istoric, ceea ce se întâmplă cu noi sunt lucruri istorice, nu ne putem ascunde că nu ar exista. Lipsa de preocupare, de implicare sunt sinonime cu individualismul nepăsător faţa de semeni şi, am convingerea, sunt vinovate în faţa lui Dumnezeu, oricât de buni creştini ar fi în rest cei ce nu se implică. Lucrurile trebuie spuse pe nume, pentru a avea conştiinţa împăcată, oricare ar fi consecinţele ce decurg de aici.

Lucrurile stau cumva la modul în care Părinţii Bisericii, preocupaţi fiind de lupta cu patimile proprii, nu s-ar mai fi adunat în vreun sinod ecumenic ca să dezbată ereziile care bântuiau Biserica, căci o asemenea adunare ar fi fost prilej de vorbe deşarte, de mândrie, de ură şi de tot ce mai poate coborî omul din viaţa duhovnicească dusă în singurătate. Chestiunile teologice subţiri ar fi fost lăsate pe mai târziu, într-un nu se ştie ce viitor, sau pur şi simplu ignorate în numele nevredniciei proprii, iar ereticii puteau să-şi facă de cap cum vroiau ei, ca lupii lăsaţi liberi în staulul oilor. Vă daţi seama ce fel de ortodoxie am mai fi avut atunci? Dumnezeu însă a avut grijă de Biserica Lui şi a trimis la timp sfinţi care să o salveze.

Apelul la Sfinţii Părinţi, la literatura patristică în general, nu este, prin sine, un indiciu suficient al păstrării dreptei credinţe. Noi suntem aici, într-un mediu cultural cu totul diferit de al lor. Ceea ce au creat ei, chiar dacă îşi păstreză întreaga semnificativitate pentru noi, nu poate fi preluat întocmai, ci trebuie înţeles în contextul de atunci, şi apoi adaptat la necesităţile timpului nostru.

Mai departe însă, nu trebuie căzut în ispite negativiste. Oricât ne-am implica subiectiv, sau odată cu implicarea, trebuie să crească echilibrul, dreapta socotinţă. Adevărul trebuie spus ferm şi răspicat, dar în duhul dragostei creştine, încercând să îl îndrepte pe cel ce greşeşete, nu să îl distrugă, să-l facă harcea-parcea. Dacă nu reuşim să păstrăm dreapta măsură în criticile noastre, atunci mai bine este să tăcem. Multe din cele pe care le rostim nu sunt adeverite şi sfinţite în noi de Duhul lui Dumnezeu, din cauza păcătoşeniei noastre şi a neputinţei noastre de a vorbi în duh de rugăciune.

În vremea noastră scade nevoinţa, ne mulţumim cu din ce în ce mai puţin în privinţa postului şi a ascezei practicate. Iar pentru a avea cugetul împăcat (dar îl vom avea oare împăcat astfel?) ne străduim să avem cât mai mult un creştinism după chipul şi asemănarea noastră, chiar dacă asta nu ne-ar fi de niciun folos. Am vrea să reducem lucrurile, să fie după măsura noastră făcând din slăbiciunea pe care ne-am împropriat-o printr-o viaţă păcătoasă măsura generală, regula ce trebuie urmată de toţi. De aceea şi acceptăm cu uşurinţă tot felul de pogorăminte care să ne uşureze nevoinţa, tot felul de scăderi ale credinţei şi de întâlniri cu ecumeniştii. Între duhul lumesc şi ecumenism, conform definiţiei fiecăruia în parte, nu este vreo asemănare. Totuşi, ambele îşi trag seva din aceeaşi secătuire a vieţii duhovniceşti, sunt fraţi care împreună lucrează pentru desfiinţarea adevărului de credinţă.

Faptul că eu mă aflu în adevărul şi dreptatea ortodoxiei faţă de un ateu, un eretic sau un mare păcătos îmi dă o anumită superioritate faţă de acesta, sentiment care generează mândria, starea cea mai cumplită a omului, căci atunci se apropie cel mai mult de diavol. Aceasta este evoluţia normală a minţii umane căreia, pe o cale logică, îi este imposibil să nu se trufească. Păstrarea literei credinţei, fără duhul ei, fără realizarea ei în practică, nu foloşeşte la nimic. Să încercăm, de aceea, să păstrăm un duh al smereniei, adică să mă pun pe mine mai prejos decât toţi oamenii, inclusiv a celor ce se află în greşeli evidente, în erezie sau în păcate de moarte. Aşa ceva nu îmi e cu putinţă, dar Dumnezeu poate da celui ce se roagă. Trebuie ca mintea, care judecă cele ale lumii în chip lumesc, să fie ţinută legată de a face judecăţi de valoare, şi atunci Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va da starea cea bună.

Ţinerea Predaniei neatinsă nu este dovada incapacităţii de schimbare, a neacceptării noutăţii, a neputinţei adaptării. Ci este menţinerea acelei căi de urmat care, ea singură între multe altele posibile, poate asigura mântuirea. Şi numai înăuntrul acestei căi este posibilă schimbarea, înnoirea, căci se schimbă omul cel vechi, supus morţii şi păcatului cu omul nou, născut în Duhul Sfânt. Adevărul nu ţine de un set de propoziţii, ci este un adevăr viu, lucrător care îi propune celui ce îl primeşte cea mai înaltă ipostaziere a fiinţei umane, apropierea de Dumnezeu prin sfinţenie. Cu toate că nu suntem noi capabili să o urmăm, trebuie totuşi să o ţinem cu orice preţ şi să nădăjduim în mila Domnului.

Părintelui Marcu Manolis : Atitudinea ortodocșilor față de eretici

De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11).

Sfânta noastră Biserică, binecredincioși creștini, a sărbătorit ieri sfânta pomenire a Sfinților slăviților și de Dumnezeu purtătorilor Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a osândit cumplita erezie a iconoclaștilor. După cum se știe din istoria bisericească, iconoclaștii batjocoreau, blasfemiau, călcau în picioare și ardeau sfintele icoane, pentru că tăgăduiau cinstirea lor. Erezia iconoclasmului a tulburat Biserica lui Hristos vreme de aproape 150 de ani (726-843). Dacă ar fi biruit facțiunea iconoclaștilor care se sprijinea pe marea putere a împăraților bizantini, ar fi continuat fără nici o piedică, așa cum a arătat Sfântul Theodor Studitul, ”preanedumnezeiasca răsturnare a tuturor lucrurilor”.

Dar nu a biruit, căci în favoarea cinstirii sfintelor icoane și, îndeobște, a preacinstitei Tradiții au dat marea luptă marii luptători ai acesteia, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, care a fost și președintele Sinodului VII Ecumenic, Sfântul Metodie Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, și alții, și au făcut-o trofeu al biruinței veșnice a Ortodoxiei.

Facțiunea eretică și întunecată a iconoclaștilor a fost condamnată de Biserică și Ortodoxia a biruit încă o dată. Eretici însă apar în orice epocă. Ortodoxia este și astăzi amenințată de ereziile contemporane. Care trebuie să fie atitudinea noastră, a ortodocșilor, față de eretici?

1. ”De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11).

Acest cuvânt insuflat de Dumnezeu al Apostolului Pavel, pe care l-am auzit la pericopa apostolică de ieri, definește atitudinea noastră, a ortodocșilor, față de toți ereticii epocii noastre. Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind acest pasaj scrie: ”… aici, Pavel ne spune ca după prima și a doua mustrare să-l lăsăm pe omul eretic și să nu îi mai vorbim, în timp ce în Epistola către Timotei spune să îi mustri cu blândețe pe potrivnici, poate că Dumnezeu vrea să le dea pocăință? Căci spune în felul acesta: Certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului ( II Timotei 2:25); și noi răspundem că acolo Apostolul vorbește despre cei de la care există nădejde de îndreptare; aici însă vorbește despre ereticul neîndreptat și nevindecat, care este și singur de sine osândit, adică fără cuvânt de apărare și pentru aceasta creștinii trebuie să se îndepărteze de el”.

Dar cine este acest eretic pe care trebuie să îl părăsim după prima și a doua mustrare, cum se definește el? Eretic se numește cel care îmbrățișează învățături eretice și nu crede în întregul ei în învățătura Bisericii ortodoxe, pe care ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin Sfinții Apostoli, prin Sinoadele Ecumenice și prin Părinții și Învățătorii de Dumnezeu purtători ai lumii. Preasfințitul Patriarh al Constantinopolului, Tarasie, în primul document al Sinodului VII Ecumenic, spune că: ”a păcătui față de dogme, indiferent dacă sunt mici sau mari, același lucru este, căci în ambele cazuri este încălcată legea lui Dumnezeu”. Și Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, scriind către Papa Romei Nicolae, subliniază că: ”căci, într-adevăr, este necesar să păzim toate cele comune, și înainte de toate să păzim cele ale credinței. În această privință, și o mică abatere de la credință înseamnă a săvârși păcat de moarte”. Există deosebire, remarcă Sfântul Nicodim Aghioritul, ”între eretici și necredincioși, de vreme ce ereticii nu cugetă drept cele ale creștinilor, în timp ce necredincioșii nu primesc deloc iconomia Întrupării lui Dumnezeu Cuvântul”.

Eretici contemporani sunt în Apus papistașii (sau latinii) și protestanții și mulți alți rătăciți risipiți în toată lumea. Milenariștii sau Iehoviștii nici măcar nu trebuie numiți creștini, pentru că ei resping toate dumnezeieștile dogme ale Bisericii Ortodoxe. Protestanții, în afară de multe alte erezii ale lor, resping și cinstirea Sfinților și se dovedesc a fi iconoclaștii contemporani. Latinii, după cum se știe, au falsificat Simbolul de Credință și au căzut în multe erezii, pentru că în locul Sfintelor Sinoade Ecumenice l-au așezat pe ereticul Papă pe care îl consideră infailibil. Preaînțeleptul învățător al neamului nostru, Evghenie Vúlgaris, într-o epistolă a lui în care îi înfierează pe latini, scrie între altele și următoarele despre erezia papistașă a lui Filioque: ”Credincioșilor în chip limpede li se propovăduiește că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, în timp ce acești îngeri ai întunericului propovăduiesc că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul (Filioque). Primul Sinod Ecumenic teologhisește în Simbolul Credinței că Duhul de la Tatăl purcede, în timp ce această adunare a vicleninzilor spune blasfemii cum că Duhul ar purcede de la Tatăl și de la Fiul. Sinodul însă îi anatemizează pe toți cei care îndrăznesc să adauge până și cel mai mic lucru la acest Simbol. Aceștia însă, fără de rușine, după Persoana Tatălui vor să așeze și Persoana Fiului și Cuvântului ca purcezătoare a Duhului. Părinții de Dumnezeu purtători într-un glas cu acest Duh Sfânt învață limpede că unica [sursă și] cauză [a dumnezeirii] este Tatăl; și acești noi așa-ziși Părinți, corectându-i pe Părinții din vechime, afirmă că nu doar Tatăl este cauza [dumnezeirii], ci și Fiul. Părinții spun că singurul principiu și singura cauză și izvor al Dumnezeirii este Tatăl; membrii acestei facțiuni eretice spun că Duhul purcede și din Fiul”. Și, după ce în continuare enumeră mulțimea ereziilor papistașilor, scrie următoarele: ”Cine poate să le numere exact pe toate? Dar totuși, și din acestea fiecare își poate da seama cât de mult i-a orbit pe cei perfizi duhul inovației și al modernismului. Așadar, fraților, aceștia sunt călăuze oarbe, nu îi urmați, ca să nu cădeți în groapa inovației și a ereziei…”.

Caracteristica principală a tuturor ereticilor este că așează rațiunea lor limitată și înșelată, adică raționalismul lor, mai presus de dumnezeiescul Adevăr pe care l-a descoperit Însuși Domnul, l-au predat Apostolii și l-au propovăduit în toată lumea Părinții purtători de Dumnezeu prin Sinoadele Ecumenice.

Găsim, deci, noi azi un eretic contemporan, care face prozelitism și ne împinge să îmbrățișăm erezia lui? Nu are importanță dacă este protestant sau papistaș sau alt fel de eretic. Dacă îl iubim cu adevărat, trebuie să îl mustrăm, și prima și a doua oară, și să îl chemăm să se lepede de înșelarea ereziei sale și să se întoarcă la Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, adică la Biserica Ortodoxă. Dacă ereticul contemporan insistă în erezia lui, atunci este necesar să aplicăm porunca de Dumnezeu insuflată a Apostolului Pavel: ”De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Dacă nu îl părăsim pe ereticul pervertit care stăruie în erezia sa, există primejdia imediată de a fi și noi atrași în mrejele aducătoare de moarte ale ereziei lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază următoarele cu privire la atitudinea noastră față de eretici: ”Maica noastră comună (adică Biserica) nu haina și-a pierdut-o, ci pe fratele; l-a furat pe acesta diavolul și îl stăpânește acum în iudaism; îl cunoști pe cel ce a furat, îl cunoști pe hoț? M-ai văzut pe mine ca pe o făclie propovăduind cuvântul învățăturii și peste tot căutând și tăind [minciuna] și tu taci din gură și nu o osândești? Cum de nu te socotește pe tine Biserica printre ultimii dintre vrăjmași ai ei și ca pe un întinat și cum te nu îți poartă război?”. Sfântul Ioan Gură de Aur cere, cu alte cuvinte, colaborarea cu episcopul și susținerea acestuia din partea poporului credincios al lui Dumnezeu, ca să îi scape pe frații noștri pe care i-au furat ereticii.

Astăzi, vrăjmașul este viclean. Nu ni se înfățișează ca lup, ca dușman, ci ca frate al nostru întru Hristos.

1. În epoca noastră circulă teoriile ecumeniștilor, care pentru Ortodoxie sunt distrugătoare și bulversante. Ecumeniștii, nici mai mult, nici mai puțin, îi cheamă pe ortodocși să aibă relații de prietenie și să îi frecventeze tacit pe ereticii protestanți și papistași, ei înșiși [ecumeniștii] rugându-se cu ereticii, deși este bine știut că rugăciunea împreună cu ereticii este condamnată categoric și foarte aspru de dumnezeieștile și sfintele canoane ale Bisericii[1]. Însă atitudinea noastră, a ortodocșilor, față de ereticii contemporani ai Apusului nu este stabilită de teoriile dubioase și antiortodoxe ale ecumeniștilor, ci de dumnezeiasca învățătură a Domnului, așa cum a fost ea păstrată de Sfinții Apostoli și de Părinții Bisericii cei de Dumnezeu purtători ai Bisericii.

Domnul îi caracterizează, fără excepție, pe toți ereticii drept proroci mincinoși și lupi în piei de oaie și răpitori: ”Feriți-vă de prorocii mincinoși care vin la voi în haine de oi, iar pe dinafară sunt lupi răpitori” (Matei 7:15). Bunul Păstor, Care Și-a jertfit pe Cruce viața neprețuită pentru oile Sale cuvântătoare, ne cere o neadormită luare aminte, trezvie, iar nu o comunicare sterilă cu lupii în piei de oaie ai ereziei. Doar păstorii năimiți pot nesocoti primejdia pe care o presupun relațiile ortodocșilor cu ereticii contemporani ai Apusului. Vai de păstorul care îngăduie prietenia liberă dintre lupi și oi!

Drept ”lupi îngrozitori” îi caracterizează pe eretici Apostolul Pavel: ”Căci eu știu aceasta, că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind învățături răstălmăcite ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20: 29-30). O atenție neadormită față de eretici recomandă și Apostolul Pavel, iar nu comunicare fără nici o grijă cu ei. Pentru Apostolul corifeu, toți ereticii fără excepție sunt lupi îngrozitori, cărora nu le este milă de turma cuvântătoare a lui Hristos, ci o sfâșie. Apostolul Pavel îi mai numește lupi necurați și blasfemiatori, lucrători răi, care în loc să zidească, dărâmă; oameni care provoacă sminteli și dezbinări, amăgind inima oamenilor simpli, ”depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Timotei 6:20). Unii ca aceștia și-au propus ca scop exclusiv să o ducă ei bine pe seama acoliților lor ( I Timotei 4:2, Filipeni 3:2, I Timotei 6:20, Romani 16:17-18).

Apostolul Petru, de asemenea, scrie către creștini că se vor arăta printre ei proroci și învățători mincinoși, care cu multă abilitate și viclenie vor încerca să introducă și să răspândească erezii pierzătoare de suflet (II Petru 2:1-3). Încă mai categoric este Iuda, fratele Domnului. El îi numește ”batjocoritori”, oameni ”care umblă după poftele lor”, ”care nu au Duhul”, focar de infecție, ”nori fără apă” purtați de vânturi încolo și-ncoace, ”pomi tomnatici fără roade”, ”valuri sălbatice ale mării, care își spumegă rușinea lor” (Iuda 12, 13).

Așadar, pentru Sfinții Apostoli, toți ereticii fără deosebire sunt lupi îngrozitori, cărora nu le este milă de turma cea cuvântătoare a lui Hristos, ci doresc să o sfâșie. Ereticii falsifică Evanghelia, propovăduiesc o învățătură pervertită și se luptă să îi amăgească și pe credincioșii lui Hristos. Părinții de Dumnezeu purtători, dorind să păzească turma cea cuvântătoare, pe toți lupii în piei de oaie ai ereziei îi condamnau prin Sinoadele Ecumenice și îi alungau din dumnezeiasca stână a Bisericii.

Din mulțimea de Părinți care îi osândesc pe eretici, să îl ascultăm doar pe unul, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să vedem cum îi caracterizează pe eretici: tâlhari, care mută hotarele veșnice așezate de Sfinții Părinți, vrăjmași, care fie pe față, fie în ascuns se luptă împotriva Sfintei lui Dumnezeu Biserici. Oameni fățarnici, care împiedică mântuirea credincioșilor, lucrători vicleni, vorbitori în deșert, născocitori de basme, vorbitori de monstruozități, gâlcevitori, șireți, ocărâtori, prefăcuți, turbați, exaltați și ieșiți din minți, obraznici împotriva bunei credinței și a binecredincioșilor, șerpi otrăvitori, oameni având cuget bolnav și iubitori de slavă, semeți, persoane insuflate de otrava necredinței, oameni care au o atitudine superficială, oameni care folosesc în chip batjocoritor terminologia dogmatică a credinței, învățători antihriști, blasfemiatori, învățători mincinoși, oameni care au guri deschise cu viclenie precum porțile iadului, ca să-i înghită pe oamenii care din naivitate vin la ei și îi ascultă, oameni al căror cuvânt este prostesc și plin de împuțiciune, goi de orice har, dogmatiști ai inovațiilor, mincinoși, dogmatiști necredincioși, purtători de jug străin, blestemați și stăpâniți de duhuri rele, bărbați suciți, interlocutori inoportuni, oameni care îi vatămă pe cei buni etc.

Un profesor universitar, comentând epitetele caracterizatoare de mai sus ale Sfântului Maxim despre eretici, observă următoarele: ”epitetele prin care Sfântul Maxim îi îmbăiază pe eretici sunt semnificative pentru sfânta lui patimă pentru adevăr și pentru sfânta lui mânie împotriva lucrării pierzătoare a ereziilor. Acestea vădesc sufletul sensibil al Sfântului, reacția lui incendiară împotriva blasfemierii celor sfinte și cuvioase ale credinței. Este expresia atitudinii lui dârze împotriva vrăjmașilor, de multe ori turbați și nemiloși, care multe răutăți și necuvioșii au săvârșit împotriva apărătorului și mărturisitorului eroic al credinței ortodoxe”.

* * *

Iubiții mei, noi, ortodocșii, am primit de la Părinții Sfinți și de Dumnezeu purtători și de la Sinoadele Ecumenice drept moștenire sfântă și neprețuită, credința ortodoxă, întreagă, nefalsificată și neatinsă, întocmai cum ne-a descoperit-o Hristos și cum au propovăduit-o Apostolii când au fost trimiși de Domnul să învețe toate neamurile de pe pământ. Astăzi însă circulă multe monede false venite de la ereticii Apusului. Dacă nu suntem cu luare aminte, există primejdia imediată să falsificăm aurul curat al Ortodoxiei amestecându-l cu metalele impure ale ereziilor contemporane.

Să rămânem, așadar, treji pe dumnezeiescul meterez al Ortodoxiei și să facem să se audă din nou, pretutindeni și totdeauna, trâmbița de biruință a Părinților de Dumnezeu purtători ai Sfântului Sinod VII Ecumenic: ”Așa cum Prorocii au văzut, așa cum Apostolii au învățat, așa cum Biserica a primit, așa cum Învățătorii au dogmatizat, așa cum întreaga lume [creștină] a împreună-glăsuit, așa cum Harul a strălucit, așa cum Adevărul a fost adeverit, așa cum minciuna s-a pierdut, așa cum Înțelepciunea a fost înfățișată cu îndrăzneală, așa cum Hristos a hotărât, astfel cugetăm, astfel glăsuim, astfel Îl propovăduim pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru… Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința Ortodocșilor, aceasta este credința pe care creștinătatea a adeverit-o”.

Surse:

Orthódoxos Týpos, nr. 2040, 10 octombrie 2014, p. 5.

Surse: http://www.realitatea.net/ponta-”Preoții să se pună în fruntea credincioșilor și de la Biserică direct la vot în haină Preoțescă și sa-l votați pe cel care este al nostru, un creştin ortodox, care îşi face semnul Sfintei Cruci”a-rasplatit-preo-ii-care-au-facut-campanie-pentru-el-imobile-gratuite-de-la-guvern_1567634.html

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

* Cuvântarea Părintelui Marcu Manolis ținută în sala Uniunii Ortodoxe Panelene pe data de 13.10.1975.

[1] Vezi scrierea Cuviosului Iustin Popovici, Ziarul Orthódoxos Týpos, nr. 235, 1 iunie 1975, ”Ca ortodocși, suntem mădulare ale lui Hristos”. ”Luând, deci, mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” (I Corinteni 6:15). Și noi exact asta facem prin legătura noastră ”organică” cu Consiliul Mondial al Bisericilor, care nu este altceva decât reînvierea idolatriei și antropolatriei atee”.

Noul Mucenic Iosif din Alep

Nu se cunoaște din ce pricină, Noul Mucenic Iosif a ajuns să fie învinovățit de către musulmani că și-a călcat promisiunea pe care, chipurile, o făcuse, anume că va trece la islam, și fiindcă nu și-ar fi ținut cuvântul, a fost adus de mulțime înaintea judecătorul locului.

Acolo, mai mulți au depus mărturie mincinoasă, spunând că Iosif ar fi zis că vrea să devină musulman, iar acum nu mai vrea. Văzându-l, judecătorul i-a spus:

– Haide, omule, fă-te musulman și încheie odată pentru totdeauna cu religia asta falsă a ta, treci la religia noastră, care este cea adevărată. Vino alături de mine și vei ajunge mai mare peste mulți supuși.

Auzind însă propunerea judecătorului, Iosif i-a răspuns cu mult curaj:

– Vai de credința voastră mincinoasă, la care vreți să atrageți cât mai multe suflete! Oameni mincinoși și nenorociți ce sunteți! De unde ați primit voi această credință despre care aveți nerușinarea să spuneți că este cea adevărată? Sărmanii de voi, nu știți nici când trebuie să țineți post, și nici când să vă bucurați. Așteptați cu nerăbdare să iasă luna pe cer ca să începeți să vă îmbuibați. Mâncați toată noaptea până nu mai puteți, și când răsare soarele vă culcați cu pântecul plin, ca niște morți în morminte. Iar când vă treziți, așteptați cu nerăbdare să apună soarele ca să vă repeziți iarăși la mesele cu bucate, stați cu ochii pe cer să vedeți când răsare luna ca să începeți din nou bairamul vostru. Și, dacă se întâmplă să fie cerul înnorat, unii încep să mănânce mai devreme, alți mai târziu și toată lumea râde de voi. Asta e religia voastră în care îmi spuneți să cred? Ce aș putea să mai spun despre celelalte grozăvii pe care le propovăduiți? Cum că Dumnezeu mănâncă și bea, iar în paradis – așa cum vi-l imaginați voi – se mănâncă, se bea și se curvește mai mult decât o faceți voi aici”.

Și multe alte lucruri le-a spus acelora în față despre credința lor.

Auzind toate astea, turcii s-au înfuriat la culme, iar judecătorul a dat verdictul pe loc: tăierea capului.

Bătându-l cu sălbăticie, l-au dus până la locul unde fusese hotărâtă execuția, iar acolo sfântul a îngenuncheat și a primit cu bucurie cununa muceniciei în ziua de 4 februarie a anului 1686.

Pentru rugăciunile Noului Tău Mucenic Iosif cel din Alepul Siriei, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Predică la Duminica Ortodoxiei Sf. Ignatie Brianceaninov

 

 

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea:

Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.

Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.

Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.

Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).

„Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.

Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. „Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.

În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.

Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.

Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.

A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.

Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.

La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.

Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.

Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.

Biserica vesteşte: „Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

„Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

„Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.

„Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

„Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.

Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. „In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.

 

Biserica si cultura omeneasca

Articol extrem de interesant.. bun de citit!

Aviz intelectualilor vremurilor acestora!

                                      BISERICA ŞI CULTURA

   A vorbi despre Biserică şi cultură, nu este oare o încercare de a pune de acord două realităţi diferite, ba chiar opuse ? Tocmai sub acest aspect de contrast şi de «conflict» le-a privit şi le priveşte încă multă lume. 

   Intr-adevăr, pentru mulţi, printre care se numără atât credincioşi cât şi necredincioşi – unii istorici, filosofi, sociologi şi mai ales ideologi ai socialismului şi comunismului – Biserica este o instituţie obscurantistă, reacţionară, inamică a progresului şi a culturii. Este prezentată cu satisfacţie lipsa de entuziasm a primilor creştini faţă de frumuseţile civilizaţiei greco-romane, care ar fi fost, pasă-mi-te, distrusă de creştinism, atitudinea rezervată sau chiar lipsită de bunăvoinţă a monahismului faţă de lume, unele măsuri nefericite luate de Biserica Romei împotriva unor oameni de ştiinţă, rugurile medievale aprinse de aceasta, unele enciclice provenind chiar de la papi ai timpurilor moderne, în general, neîncrederea Bisericii faţă de anumite tendinţe şi exigenţe ale civilizaţiei, încetineala cu care se acomodează la ritmul de evoluţie al lumii, ataşamentul său faţă de principii şi tradiţii, precum şi unele greşeli, pe care orice Biserică le-a săvârşit la un moment dat.
    Toate acestea devin astfel motive pentru a se afirma că Biserica nu are nimic de-a face cu cultura, ba că-i este chiar potrivnică, punându-se, deci, întrebarea dacă ea îşi poate justifica existenţa în lumea civilizată şi ajungându-se cu uşurinţă la părerea că Biserica este condamnată la pieire, fără ca acest lucru să dăuneze cu nimic culturii.

   Nu este vorba doar de simple presupuneri sau de reflexii teologice; aceasta este părerea şi sentimentul împărtăşit de mulţi dintre „civilizaţii” noştri, care înclină să considere şi astăzi Biserica drept un duşman al lumii, aşa cum o considerau cei care, cu multe veacuri în urmă, îi calificau pe creştini: „Genus hominum superstitionis novae ac maleficae” (Suetoniu, Vita Neronis, 16), acuzaţi de ură împotriva nea¬mului omenesc: „odio humani generis convicti” (Tacit, Anale XV, 44). Sunt şi alţii care, din diverse motive, cred că Biserica nu are nimic de câştigat dintr-o alianţă cu cultura acestei lumi, ci că trebuie să se îndepărteze de aceasta, spre binele său. Sunt, însă, mulţi care consideră că, dimpotrivă, Biserica şl cultura se pot înţelege şi pot colabora, altfel spus, că Biserica poate şi trebuie să se ocupe de cultură. Iată suficiente motive pentru a îndreptăţi importanţa şi actualitatea pe care problema raporturilor dintre Biserică şi cultură o are pentru un Congres de Teologie ortodoxă.
    
   La drept vorbind, opinia care atribuie creştinismului o anumită opoziţie faţă de cultură nu este întru totul greşită. Ca religie, creştinismul nu are scopuri culturale. Religia îl leagă pe om de Dumnezeu şi îl orientează către El. Ea afirmă sufletul, nemurirea, veşnicia, viaţa de dincolo. Scopul său nu se limitează la lumea aceasta. Pentru omul religios – şi mă gândesc la creştin – lucrul cel mai important este să poată moşteni împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie care nu este din lumea aceasta (loan 10, 36).

   „Fericirile” făgăduiesc creştinului o fericire duhovnicească, viitoare, cerească. Ţelul suprem al creştinului este, deci, să trăiască fericit în veşnicie. Viaţa pământească nu-i epuizează existenţa; ea nu este decât lupta care, după moarte, îi va încununa credinţa şi virtuţile, devotamentul faţă de Dumnezeu, ataşamentul faţă de voinţa dumnezeiască. Creştinul doreşte, rugându-se : „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta” (Matei 6, 10).
   Cultura, in schimb, este îndeletnicire omenească închinată scopurilor pămantesti ale vieţii noastre, limitată şi legată de condiţiile din viaţa aceasta. Ea este o lucrare specifică omului, corespunzând aptitudinilor sale, nevoilor cât şi aspiraţiilor sale de stapan al pământului, în accepţia sa generală, cultura, care este adesea identificată cu civilizaţia, reprezintă suma activităţii umane, atat de vastă şi de variată în acţiunile sale multiple, activitate care a schimbat faţa pământului şi condiţiile materiale şi morale ale omului primitiv. Ea reprezintă aportul său la viaţă. In accepţie mai restrânsă, cultura este educarea spiritului, raportându-se la intelect şi, îndeosebi, la morală.

   Suntem înclinaţi să apreciem cultura în raport cu natura: prin cultură, omul elaborează natura, o cucereşte, o organizează, o domină, manifestându-şi capacitatea de a gândi şi de a acţiona, precum şi măreţia sa, care îl ridică mai presus de toate celelalte făpturi de pe pământ. Cultura este sarcina pe care el trebuie să o îndeplinească pentru a se instrui, pentru a trăi mai bine, pentru a progresa. Cultura este destinul firesc, pământesc al omului. Iată de ce ea reprezintă totuşi legătura omului cu pământul pe care locuieşte şi pe care îl transformă prin munca sa. Iată de ce ea depinde şi de condiţiile naturii pământeşti şi omeneşti.
   Cultura se deosebeşte, deci, de religie atât prin geneză, cât şi prin motivaţie şi scop. Religia îl afirmă pe Dumnezeu şi ne înalţă către cer, cultura îl afirmă pe om şi îl apleacă spre pământ. Religia îl preamăreşte pe Dumnezeu, cultura îl preamăreşte pe om. Religia este transcendentă şi teocentrică, cultura este relativă şi antropocentrică. Religia, să zicem creştinismul, este mesajul lui Dumnezeu, care ne cheamă la El, ne mântuieşte. Cultura nu ne mântuieşte, ţelul său fiind bunăstarea pe acest pământ. După cum spune Jacques Mari-tain : „…cultura sau civilizaţia îşi are rădăcinile în solul vieţii fireşti, în timp ce rădăcinile Bisericii se află în cerul vieţii mai presus de fire” (Religion et culture, Questions disputees, Paris, 1930, p. 57).

    Tocmai din această deosebire de esenţă şi de aspiraţii pot apărea conflicte între creştinism şi cultură. Este vorba de un conflict de principii şi tendinţe opuse, pe care istoria l-a cunoscut sub diferite forme şi în epoci diferite. Cea pe care o trăim noi astăzi este una din cele mai grave : criza culturii moderne, la care se adaugă o criză a vieţii religioase. In acelaşi timp, este şi o criză a raporturilor dintre creştinism şi cultură, fiind, prin consecinţele sale, cea mai gravă şi mai îngrijorare din câte cunoaştem.
într-adevăr, cultura modernă este strălucită. Ştiinţele şi tehnica, mai ales, ating culmi nebănuite până acum. Este un secol al progresului prin excelenţă şi trebuie să-i recunoaştem ceea ce are valabil şi binefăcător. Niciodată n-a mai beneficiat omenirea de atâtea mijloace, atât de perfecţionate, pentru a-şi satisface necesităţile şi a-şi spori bunăstarea.

    Din păcate, nu totul este bun şi sănătos în această splendidă cultură: dacă progresul cantitativ este incontestabil, calitatea, în schimb, lasă mult de dorit.
„Progresul ştiinţei aplicate, spune Henri Davenson, pune în mâinile noastre elementele civilizaţiei, dar nu ne învaţă cum să le folosim. Viaţa noastră devine astfel mai complexă, chiar şi mai bogată am putea spune, dar nu şi mai bună. Şi câte iluzii nutreau scientiştii de odinioară !” (Fondements d’une culture chretienne, coli. Cahiers de la Nouvelle Jour-nee, 27, Paris, 1931, p. 33). Iată-i dezminţiţi prin însăşi lucrarea lor. Cultura modernă nu ne asigură o viaţă mai bună. Ea a devenit o civilizaţie lipsită de suflet, deficitară, falimentară. Iar teologii nu sunt singurii care o constată. In cartea sa devenită celebră, Dr. Alexis Carrel acuză în mai multe rânduri civilizaţia modernă de a fi sărăcit viaţa spirituală: „Civilizaţia ştiinţifică ne-a închis lumea sufletului, spune el. Ne-a rămas numai cea a materiei” (L’homme, cet inconnu, Paris, 1935, p. 211). Această civilizaţie este viciată de defecte şi mizerii, a căror gravitate o resimţim din ce în ce mai acut. Să ne amintim ororile războaielor şi revoluţiilor recente, să ne dăm seama cât suferă semenii noştri din cauza anomaliilor vieţii sociale, să luăm în considerare imoralitatea vieţii personale şi publice, să ne gândim la mulţimea viciilor, crimelor, sinuciderilor, afacerilor necinstite, nedreptăţilor, spectacolelor inumane, la lupta politică şi socială atât de aprigă, la nenumăratele manifestări materialiste şi păgâne ale vieţii moderne.

   Toate acestea sunt simptome ale căderii, ale întoarcerii la barbarie, ale lipsei de cultură. Moravurile, care sunt cea mai înaltă expresie a culturii – care sunt cultura însăşi în ceea ce are ea mai elevat şi mai curat, cultura sufletească – îndeosebi moravurile sunt cele care se înăspresc, sentimentele umane devin vulgare, omul moral decade. Cum spunea Berdiaev : „Omul natural, rob al necesităţii, triumfă asupra omului duhovnicesc” (cf. Un nouveau Moyen-Age. Reflexion sur la destinee de la Russie et de l’Europe, traduit du russe par A.M.F., 13-e edition, Paris, 1930, p. 21).
    Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al secolului nostru redevine un primitiv şi un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale, ştiinţifice şi tehnice, fără îndoială, dar care sacrifică necesităţile sufleteşti pentru cele trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente, pământeşti, fericirii viitoare, cereşti. Căci omul modern trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede în existenţa sa somatică şi limitată, profesează indiferenţa religioasă şi morală; îl uită pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo, îşi uită ţelul său duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia, îşi creează idoli, are cultul plăcerii, al interesului, al forţei, devine egoist, dur, fără scrupule, urmăreşte doar câştigul şi satisfacerea instinctelor şi poftelor sale. Moderaţia, mila, compătimirea, blândeţea, milostenia, castitatea şi-au pierdut valoarea morală, fiind considerate virtuţi minore, care nu mai interesează pe omul emancipat, îndrăzneţ şi puternic al sec. XX.

    Desigur, nu trebuie să generalizăm, dar nu putem nega că aceasta este tendinţa dominantă şi caracteristică a epocii noastre. Este o stare sufletească, o mentalitate care se afirmă, care este aprobată, imitată, care tinde să se generalizeze. Concretul vieţii moderne este o ilustrare a acesteia şi, din acest punct de vedere, perspectiva nu este deloc încurajatoare. Lumea trăieşte într-o anumită dezordine morală, care îi provoacă suferinţă şi nelinişte. Are conştiinţa bolii şi a necesităţii unui remediu. Unde să-l găsească? Este rândul nostru, al creştinilor, să ne întrebăm : cum ar putea Biserica să ajute lumea civilizată şi suferindă, ce-ar putea face ca să remedieze deficienţele culturii dezechilibrate ale secolului nostru? Şi, îndeosebi, ce-ar putea face Biserica Ortodoxă pentru a preîntâmpina, pe terenul său, decăderea unei culturi care ameninţă să-i antreneze şi pe credincioşi pe panta decăderii morale şi care le tulbură deja viaţa duhovnicească ?

    Se pune în primul rând întrebarea, în ce măsură şi în ce chip poate ajuta creştinismul la redresarea culturii? Misiunea sa este religioasă. Ca religie a mântuirii, el poate contraria cultura, pe care o şi critică. Se ştie, de altfel, că Evanghelia nu este un program cultural.
„Creştinismul – s-a afirmat – nu este o metodă de rezolvare a dificultăţilor temporale”, (Henri Davenson, op. cit., p. 107). El slujeşte nevoilor sufletului. Dar tocmai prin aceasta poate sluji şi culturii.
    Orice religie are influenţă asupra culturii. Religia nu este numai legătura omului cu Dumnezeu. Ea este şi o concepţie despre viaţă, o normă de viaţă, o disciplină de viaţă, o practică. Nu este o preocupare de ordin pur metafizic sau mistic. Doctrina religioasă este un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Ca religie, creştinismul are dogme în care să crezi şi precepte pe care să le îndeplineşti. Fiind în acelaşi timp şi credinţă şi morală, creştinismul impune o viaţă morală conformă preceptelor sale, compatibilă cu credinţa şi, transformând prin aceasta viaţa omului, creează astfel o viaţă nouă. Creştinismul conferă vieţii un sens superior, o susţine, o înnobilează, o curăţeşte, o desăvârşeşte. Domnul a spus : „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6); El este, deci, o nouă viaţă duhovnicească.

    Iată de ce, creştinismul este o religie culturală prin excelenţă. El a creat condiţiile morale, singurele care pot garanta dezvoltarea armonioasă a vieţii omului, şi a culturii sale, ale unei culturi superioare, solide şi valabile pentru toate veacurile. „Trebuie deci să recunoaştem, spune A. Cour-not, armonii originare şi primitive între principiile creştinismului şi condiţiile esenţiale ale progresului civilizaţiei moderne” (Traite de l’enchaînement des idees fondamentales dans Ies sciences et dans l’histoire. Nouvelle 6d. publiee par L. Levy-Bruhl, Paris, 1911, p. 659).
    Principiul cultural al creştinismului este de ordin moral. Or, un astfel de principiu caracterizează adevărata cultură. Nu există cultură demnă de acest nume fără morală. O cultură imorală este un non-sens, ea devine un sinonim al pierzaniei. Cultura vizează îndeosebi educaţia sufletului. Ea trăieşte din suflet, este pentru suflet, şi nu poate ignora nici neglija exigenţele sale cele mai legitime, care sunt spirituale şi morale. Pe bună dreptate se spune că : „sufletul culturii este cultura sufletului” (Die Seele der Kultur ist die Kultur der Seele, citat de A. Rademacher, art. Kultur dans le «Lexikon fur Theologie und Kirche», t. VI, Freiburg im Breisgau, 1934, col. 292).

    Lucrând pentru îmbunătăţirea omului, creştinismul lucrează, deci, şi pentru cultură. Mântuind sufletul, mântuieşte cultura. El pune în valoare şi desăvârşeşte sufletul omenesc, care este izvorul, motorul, raţiunea de a fi a culturii. Cel mai măreţ şi mai frumos ideal cultural, propus vreodată omenirii, a fost idealul moral exprimat de cuvintele Mântuitorului : „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Afirmând valoarea infinită a sufletului, pe care, conform Evangheliei, nimic din lume nu o poate echivala, creştinismul a ridicat omul la înălţimea de fiinţă spirituală, demnă de iubirea lui Dumnezeu.
    Creştinismul este cel care a descoperit omul lăuntric, omul moral, care a umanizat omul în adevăratul sens al cuvântului, care l-a cultivat mai mult decât orice altă religie sau filosofie, care l-a desăvârşit până la a-l face sfânt. Creştinismul a cultivat omul, moralizându-l, şi întotdeauna îi va cultiva aşa. Lumea nu a cunoscut o altă forţă culturală de valoarea creştinismului, un generator de cultură tot atât de eficace ca religia mântuirii. Intr-adevăr, împărăţia pe care o vesteşte creştinismul nu este din lumea aceasta. Dar împărăţia lui Dumnezeu, pe care omenirea mântuită de Hristos este chemată să o moştenească, se află deja în noi : „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18, 21). Ea începe prin convertirea noastră, prin transformarea noastră lăuntrică, prin hotărârea şi eforturile noastre de a gândi şi de a trăi ca nişte creştini, adică oameni renăscuţi, mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu. In conştiinţa noastră de creştini avem îndemnul şi îndrumătorul vieţii noastre şi chiar al culturii noastre. Dacă Evanghelia nu este un program cultural, ea este în schimb ceva mai măreţ şi mai necesar culturii umanităţii: este spiritul însuşi al culturii, sufletul unei culturi cu adevărat superioară, armonioasă, binefăcătoare, sufletul unui program al culturii, sufletul culturii sufletului.

    Încă de la început, Evanghelia a arătat ce putere are şi continua să o facă. Ea a cultivat omenirea. Creştinismul a apărut în epoca unei culturi înfloritoare, dar vicioase. A fost combătut, ca şi astăzi, în numele acestei culturi, de care greco-romanii erau mândri pe drept cuvânt. Era considerat un pericol pentru cultura antică, pentru că îi arăta slăbiciunile şi vestea o viaţa nouă, al cărei duh este diferit de cel al lumii. Si totuşi, „duşmanul” culturii a fost salvatorul culturii. Creştinismul a propovăduit şi a realizat virtuţi admirabile, a dat exemplul unei vieţi morale necunoscute până atunci, a creat o societate a cărei solidaritate, milostenie, curaj, sinceritate, pudoare, castitate, curăţie, demnitate erau recunoscute până şi de păgâni, In sânul unei lumi în descompunere morală şi socială, creştinismul a întemeiat Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, comuniunea Sfinţilor. Este cel mai frumos şi mai indispensabil lucru pe care o religie îl putea oferi omenirii: o societate îndreptată, regenerată, mântuită, pentru Dumnezeu şi pentru lume, câştigată pentru viaţă şi pentru cultură.

    Creştinismul nu a negat direct instituţiile acestei lumi. Le-a lăsat să existe, dar le-a adus spiritul său purificator şi de viaţă dătător, ideea şi exemplul unei vieţi duhovniceşti, ideea filiaţiei dumnezeieşti a omenirii, care vede în Dumnezeu pe tatăl său şi modelul său de desăvârşire morală, ideea egalităţii şi fraternităţii umane, a destinului veşnic al sufletului, a răspunderii sale în faţa lui Dumnezeu. Prin aceasta a fost transfigurată lumea veche, ea şi cultura ei.
    Se ştie că Biserica a fost salvarea vechii culturi greco-romane. Epuizată de eforturi şi de abuzuri, lumea veche era pe moarte; aproape îşi pierduse sensul şi dorinţa de a trăi şi, roasă de vicii, încetase de a mai fi creatoare. Năvălirile barbare o găseau în starea aceasta de slăbiciune şi îi ameninţau cultura. Barbarii nu o puteau nici înţelege, nici păstra, nici crea una mai bună. Cultura urma, deci, să piară. Dar, Biserica era acolo, puternică şi conştientă de misiunea sa civilizatoare. Ea a devenit, astfel, protectoarea şi promotoarea culturii, salvatoare a ceea ce era de salvat din cultura greco-romană, a preluat-o şi, păstrând-o de-a lungul Evului Mediu, a transmis-o lumii moderne. Cultura modernă, în esenţa ei, este vechea cultură greco-romană, transfigurată şi transmisă nouă de Biserica medievală. Ea este, astfel, opera milenară a Bisericii, este o cultură creştinată, atât pe cât a fost cu putinţă aşa ceva. Renaşterea şi umanismul, revoluţiile, descoperirile, progresul general al ştiinţei au contribuit la slăbirea elementului său religios şi simţului moral, făcând din ea o cultură profană, laică, ba chiar anticreştină.

    Biserica a pierdut iniţiativa culturală avută în Evul Mediu; a pierdut-o din ce în ce mai mult, atât din cauza lumii cât şi a propriilor ei greşeli, iar astăzi se află în faţa unei culturi lipsite de bunăvoinţă în ceea ce o priveşte. Ea se vede din nou marginalizata, iar de data aceasta nemulţumirea îi este cu atât mai mare cu cât desconsiderarea îi vine din partea acestui copil-adoptiv al său, care este cultura modernă, cultură care, cu toate tendinţele sale păgâne, păstrează încă din ideile morale şi instituţiile sociale cu care a înzestrat-o creştinismul.

    Legătura care unea cultura de Biserică a slăbit mult, dar nu s-a rupt. Creştinismul se recunoaşte, repet, în multe din operele culturale ale umanităţii moderne. Aceasta profesează fără să-şi dea seama multe principii profund creştine, pe care caută să le promoveze uneori în pofida Bisericii însăşi. Deviza Revoluţiei franceze, devizele noilor revoluţii sociale sunt, în ceea ce au mai bun, principii creştine. Sunt bunuri creştine însuşite de toţi, bunuri religioase şi morale transformate în bunuri sociale şi culturale. Creştinismul îşi păstrează întotdeauna dreptul de paternitate asupra culturii moderne, pe care aceasta nu i-l poate nega. Creştinismul are totodată şi datoria de a opera asupra culturii, datorie de la care nu se poate eschiva.
    Problema care se pune pentru noi este tocmai de a releva drepturile Bisericii asupra culturii şi de a o pune în situaţia de a-şi îndeplini cât mai bine datoria pe care o are faţă de aceasta, pentru a asigura din nou culturii şi umanităţii asistenţa binefăcătoare şi mântuitoare a creştinismului.

    Dar care ar putea fi în vremea noastră raporturile dintre Biserica lui Hristos şi cultura acestei lumi, cultură laică, indiferentă faţă de Biserică sau chiar potrivnică ? Ce-ar putea face Biserica pentru a-şi pune pecetea sa spirituală pe această cultură pozitivistă, individualistă, materialistă? Cum ar putea Biserica să-şi exercite influenţa spirituală asupra unei culturi emancipate, îndepărtate de Evanghelie, îndreptate către idoli, dintre care unii sunt adevăraţi monştri? Cum ar putea rezista Biserica atâtor tendinţe contrarii ale ştiinţei, literaturii, artei, presei, politicii, modei, străzii, atâtor greşeli, atâtor frivolităţi, atâtor prejudecăţi şi atâtor vicii? Cum ar putea Biserica stăvili atâtea pericole lumeşti şi cum le-ar putea înlătura ?
    Trebuie să recunoaştem că sarcina îi este pe cât de măreaţă, pe atât de grea. Biserica trebuie să creştineze din nou cultura, mai bine decât a făcut-o în Evul Mediu şi într-o lume care nu mai este barbară. Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate ?  

Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate ? 
 
   Ceea ce le-a adus întotdeauna: forţa morală a religiei, legea mântuitoare a lui Hristos, spiritul şi virtuţile Evangheliei, moravurile şi instituţiile creştine, fără care nu se poate edifica pentru societate o casă solidă şi sigură: ideea autorităţii divine, ierarhia valorilor, simţul moral, un ideal care depăşeşte contingentul. Tocmai datorită faptului că rămâne legată de pământ, cultura noastră este atât de relativă, de imperfectă, de schimbătoare, de neputincioasă în a ne asigura pacea, încrederea, împăcarea, bucuria de a trăi.
    Ea a uitat chipul Împărăţiei lui Dumnezeu şi a pierdut astfel din vedere planul superior al aspiraţiilor umane, fiind astfel condamnată să se ocupe exclusiv de scopuri foarte apropiate, provizorii, deseori meschine. Cât de adevărate şi frumoase sunt cuvintele lui Ernst Troeltsch : „Lumea de dincolo este puterea lumii de dincoace (…) Etosul creştin pune întregii vieţi sociale şi tuturor strădaniilor un scop în faţa ochilor, care se află deasupra tuturor lucrurilor trecătoare ale vieţii pământeşti şi în raport cu celelalte, reprezintă numai valori de apropiere» (Doctrinele sociale ale Bisericilor şi grupărilor creştine, Tubingen 1919, p. 979).

    Nu este vorba de a crea o nouă cultură, ci de a o îmbunătăţi pe cea existentă. O nouă cultură ar fi de dorit, în principiu, dar este irealizabilă. Nu poate fi creată dintr-o dată; cultura este rodul a mai multor veacuri, este o tradiţie adânc înrădăcinată, care nu poate fi smulsă dintr-odată din sufletul popoarelor. Ea ia naştere din acest suflet, dar îi şi supravieţuieşte.
Biserica nu va trebui, deci, să creeze o altă ştiinţă, o altă artă, o altă tehnică, alte forme politice, sociale sau chiar economice. Ea nu poate distruge ceea ce există, nu pretinde sa creeze din nimic o întreagă lume nouă şi ideală, lumea sa, care să nu aibă nici o legătură cu lumea existentă. Ea nu-i ucide nici pe păcătoşi, nici pe bolnavi; dimpotrivă, se adresează lor, unora pentru a-i îndrepta, altora pentru a-i vindeca. Cultura modernă este păcătoasă şi bolnavă; Biserica o va trata ca atare.

    Intotdeauna, ea va respecta instituţiile existente, in măsura în care acestea îşi îndeplinesc misiunea lor firească. Ea le va observa însă evoluţia, spiritul, faptele, le va arăta slăbiciunile, le va condamna rătăcirile, le va corecta defectele, le va susţine eforturile pozitive, se va bucura de binefacerile lor. Biserica nu trebuie să rupă relaţiile cu cultura, nu-i poate întoarce spatele, are nevoie de aceasta şi este chemată să o ajute.
    Desigur, Biserica nu este solidară cu orice preţ cu cultura. Nu-şi poate lega soarta de cea a culturii, ea se află şi trebuie să rămână întotdeauna mai presus de cultură, o instituţie supraculturală, întrucât este mai presus de fire. Alianţa sa cu cultura este condiţionată şi limitată, nu merge până la capăt, ci se opreşte acolo unde conştiinţa Bisericii de Trup al lui Hristos îi cere să se oprească. Cultura poate, rătăcii, poate decade, se poate chiar compromite.

   Concepţia oarecum exagerată a lui Spengler, care vorbeşte de moartea culturilor, i-a făcut pe unii să tragă un semnal de alarmă, recomandând Bisericii să dezlege corabia creştinismului de cea a culturii, care se va scufunda (W. Elert, citat de Manfred Schroeter, Der Streit um Spengler, Kritik seiner Kritiker, Munchen, 1922, p. 119). Sub această formă, recomandarea este poate exagerată şi inoperantă.

   Sunt alţii, care, din alte motive, mai mult mistice, consideră şi ei că raporturile creştinismului, care îşi are originea de sus, cu cultura, care vine de jos, ar fi fatale primului. Contactul cu cultura ar păta creştinismul, aşa cum păcatul pătează un suflet imaculat. Cred, însă, că nu ajunge să negăm cultura pentru a mântui creştinismul. Cred că, pentru reuşita însăşi a misiunii sale sociale, creştinismul poate şi trebuie să păstreze legătura cu cultura. Dacă Biserica s-ar refugia în pustie sau s-ar închide în mănăstiri, ramânând izolată de lume, ea nu ar mai putea exercita nici o influenţă asupra acesteia. Asceza şi mistica sunt nişte minunate flori creştine, dar creştinismul nu se reduce nicidecum numai la ele.  
     Păcătoşii şi bolnavii pe care Biserica vrea să-i vindece şi să-i mântuie se află în lume. Cultura modernă, repet, este bolnavă. Biserica trebuie să o trateze ca atare, luându-şi, desigur, toate precauţiile pentru a se feri de o molipsire funestă. Căci, într-adevăr, trebuie ştiut dacă Biserica poate face concesii culturii, şi în ce sens. Nu trebuie decât să se întrebe dacă acţiunea sa este compatibilă cu Evanghelia, dacă se săvârşeşte în duhul lui Hristos şi al creştinismului. Din fericire, Evanghelia este atât de plină de înţelegere, iar tradiţiile creştine sunt atât de sigure şi de puternice, încât Biserica nu riscă nicidecum să se înşele, dacă le respectă. Numai aplicând principiile sale evanghelice şi tradiţionale la nevoile culturii, Biserica o poate ajuta să se redreseze.

    Cultura modernă este marea comoară pe care omenirea,civilizată şi-a adunat-o pe pământ. Biserica trebuie să-i aducă aminte că această comoară este plăpândă şi pieritoare, că „molia şi rugina o strică” (Matei 6, 19). Cultura modernă este caracterizată printr-o luptă aprigă pentru existenţă; Biserica trebuie să reamintească omului că „nu numai cu pâine va trăi, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Matei 4, 4). Cultura modernă este strădania Martei; Biserica trebuie să ne zidească după pilda Mariei (Luca 10, 38-42).
    Cultura modernă este cucerirea lumii; Biserica trebuie să-l înveţe pe om că la nimic nu-i va folosi de va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde (Matei 16, 26). Cultura modernă învaţă că materia, concretul, ceea ce se vede şi se atinge, este esenţa lumii şi a vieţii; Biserica trebuie să vestească din toate puterile sale că viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6, 25).
    Biserica trebuie să lupte pentru primatul spiritual, pentru a repune spiritul în drepturile sale. Cultura este materialistă; creştinismul are cu ce s-o înduhovnicească. Cultura este antropocentrică; creştinismul o readuce la Dumzeu, care este Creatorul creatorului culturii.

    Biserica nu se va lega, deci, de formele culturii, ci îi va judeca intenţiile, duhul, sensul, şi va încerca să le pună în aplicare pe ale sale. Nu va aboli cultura, ci o va împlini, aşa cum a împlinit Legea şi proorocii, aducându-i colectivul moralei creştine şi al concepţiei sale despre viaţă. Creştinismul va fi pentru cultură „sarea pământului, lumina lumii, făclia pusă în sfeşnic care luminează tuturor” (Matei 5, 13-15).
    Rolul civilizator al Bisericii a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte, în viaţa modernă, această valoare este răsturnată, călcată în picioare, discreditată, defăimată. Aceasta este cauza esenţială a tuturor relelor de care suferim. Biserica trebuie să restabilească ordinea morală, singura care permite omenirii să-şi păstreze neatinse instituţiile fundamentale, ca familia şi Statul. Ea trebuie să redreseze valoarea morală, şi este singura care o poate face; dacă nu, viaţa omenirii va fi ameninţată – şi este deja – de catastrofe morale şi sociale, al căror început a fost făcut la două extremităţi ale bătrânei noastre lumi civilizate.

    Aceste catastrofe, de a căror gravitate şi oroare sunt conştienţi toţi creştinii, ne obligă să reflectăm cu seriozitate asupra viitorului culturii, ca şi asupra celui al Bisericii. Trebuie reparate greşelile, dacă au fost făcute; trebuie făcut ceea ce nu a fost făcut. Trebuie ca Biserica să câştige şi să educe, copiii, tineretul, poporul. Trebuie să meargă să-i caute oriunde s-ar fi rătăcit şi să-i cheme la sânul său matern. Trebuie să-i pregătească în vederea bătăliilor care trebuie purtate împotriva răului şi să-şi alcătuiască în acelaşi timp cadrele marii sale oştiri de credincioşi, spirite de elită în toate domeniile vieţii, care să o poată sprijini efectiv în orice împrejurare şi în orice manifestare a vieţii civilizate: in ştiinţă, în artă, în literatură, în presă, în politică, în economie, pretutindeni. Aşa cum am spus, Biserica nu poate crea o ştiinţă, o tehnică, o industrie creştine; dar ea poate pregăti savanţi creştini, artişti creştini, scriitori creştini, inclusiv industriaşi creştini, comercianţi creştini, economişti creştini, funcţionari creştini. Prin toţi aceştia, Biserica va putea face duhul creştinismului să pătrundă în cultură, aşa cum, printr-o mulţime mereu crescândă de creştini practicanţi, va putea opune hoardelor barbare ale lui Antihrist o armată capabilă să reziste şi să învingă, să salveze morala şi cultura.

    Nu este cazul să insistăm aici asupra mijloacelor de care dispune Biserica pentru a creştina cultura şi pentru a o răspândi printre cei civilizaţi şi necivilizaţi. Aceasta este o problemă de misiune internă şi externă, care-şi găseşte soluţia cu ajutorul cultului, al şcolii, al literaturii, al presei, al cuvântului, al instituţiilor filantropice, cu ajutorul a tot ceea ce Biserica poate crea sau pune în slujba sa mântuitoare.
    Am considerat necesar să arăt poziţia sa de principiu şi de fapt în raport cu cultura şi atitudinea pe care Biserica o poate lua faţă de aceasta, spre binele culturii, cât şi spre binele Bisericii. Rezultă, deci, pentru a rezuma cele spuse şi a preciza punctul de vedere pe care l-am expus, ca religia şi cultura sunt două realităţi diferite, opozabile prin unele din tendinţele lor, dar acomodabile pe tărâmul vieţii, care trebuie slujită şi de religie şi de cultură, în vederea desăvârşirii morale a omului şi spre binele lui.

    Religia creştină vrea să-l transforme şi să-l mântuie pe om; cultura îi dezvoltă facultăţile şi vrea să-i asigure stăpânirea asupra pământului şi bunăstarea. Intre creştinism şi cultură raporturile necesare s-au stabilit încă de la începuturi. Creştinismul s-a răspândit într-o lume cultivată, a profitat de cultură şi a slujit-o la rândul său, scăpând-o de barbarie.
    Cultura antică a continuat de-a lungul Evului Mediu cu ajutorul Bisericii şi la adăpostul acesteia. Biserica este cea care a transfigurat-o şi a adaptat-o lumii creştine, sub influenţa creştinismului fiind elaborată cultura modernă, care a primit de la acesta (creştinismul) cele mai valoroase idei si instituţii ale sale.

    Insă, curentele istoriei moderne i-au deviat calea, indepărtând-o de Biserică, mama sa adoptivă. Prin tendinţele sale cele mai caracteristice, cultura modernă este în opoziţie cu aspiraţiile religioase şi morale ale creştinismului. Creştinii au de ce să se simtă răniţi şi neliniştiţi. Lumea civilizată are şi ea de ce să se neliniştească. Experienţa comunismului, nouă barbarie şi nou păgânism, este înspăimântătoare şi ameninţă atât religia, cât şi cultura. Pentru a se salva din dezastrul comun, Biserica şi cultura ar trebui să-şi dea mâna, să colaboreze, să se ajute reciproc. Alianţa lor este posibilă, ba este chiar necesară. Pentru aceasta Biserica trebuie să inţeleagă spiritul vremii, iar cultura trebuie să accepte corectivul creştinismului. Biserica nu poate îmbrăţişa interese şi scopuri străine esenţei şi misiunii sale. Nu poate ignora nici ceea ce o desparte, nici ceea ce o apropie de lumea modernă. Trebuie să-şi deschidă din nou calea către inima Omenirii rătăcitoare, să cucerească umanitatea, să-i cucerească pe intelectuali, să-şi formeze campionii şi eroii în vederea zilelor de posibil martiriu.

    Adevărata cultură, cultura sufletului, va avea mult de câştigat din aceasta. Creştinismul o postulează; el poate, in plus, să o promoveze şi să o consolideze printr-o transfuzie de Duh evanghelic, singurul care deţine principiile şi mijloacele mântuitoare, capabile să domolească suferinţele culturale ale unei lumi dezorientate, dezechilibrate. Nici legile, nici ştiinţa, nici instituţiile acestei lumi nu au soliditatea, nici prestigiul cuvântului lui Dumnezeu. Ele sunt opera omului şi a timpului. Biserica este opera lui Hristos, ea este aici pentru vecie. Ea depăşeşte oamenii şi veacurile, având de partea sa chezăşia unei stabilităţi fără de care nici măcar viaţa omenească nu ar fi cu putinţă.
     Cultura, în schimb, înaintează cu paşi repezi, ea se schimbă neîncetat, progresează cu timpul, este evolutivă, se îmbogăţeşte şi sărăceşte neîncetat, este mereu neîmplinită; ea se supune impulsului momentan, riscând chiar salturi periculoase, în timp ce Biserica este conservatoare, ea moderează evoluţia, stabilizează efectele pozitive, păstrează şi pune în valoare toate bunurile autentice ale omenirii. Prin stabilitatea sa, ea asigură continuitatea, care este o condiţie a vieţii istorice, o apără de schimbările bruşte sau arbitrare. Viaţa omenească nu se poate lăsa antrenată de curentul schimbărilor zilnice, ea are nevoie de un liman sigur. Creştinismul este cel care i-l oferă; el a primit de la Hristos „cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68).

    Acestea sunt adevărurile pe care Biserica trebuie să le facă înţelese lumii civilizate şi pe care lumea însăşi începe să le înţeleagă în faţa frământărilor care au ajuns să tulbure ordinea socială şi să răstoarne instituţiile fundamentale ale omenirii. Biserica trebuie să-i înveţe pe oameni că au întotdeauna nevoie de protecţia şi de îndrumarea sa.
   Prin cultură, omenirea s-a îndepărtat de Biserică şi caută chiar să se lipsească de ea. Emancipându-se de Biserică, ea s-a emancipat şi de Dumnezeu, desigur că nu fără urmări grave. Lumea modernă a încercat să-şi creeze în cultura sa, un nou turn Babei, o nouă sfidare adresată lui Dumnezeu. Se refugiază acolo, îşi caută adăpost, crede că şi-a ridicat casă stabilă şi sigură pe pământ. Din nefericire, noul turn nu poate nici el să apere omenirea de potop. Popoarele, clasele sociale, indivizii, îşi dispută tot mai acerb cât mai mult loc, cât mai multă pâine. Oamenii civilizaţi se omoară între ei în numele culturii lor şi cu armele oferite de aceasta. In loc de potop, turnul este ameninţat de foc, focul războaielor şi al revoluţiilor. Turnul culturii se clatină deja şi-i poate îngropa sub ruinele sale pe cei care l-au ridicat.

   Biserica trebuie să salveze în corabia sa tot ceea ce poate fi salvat, dar nu legându-se de principiile trecătoare ale acestei lumi, ci vâslind cu nădejde către limanul mântuirii, acolo unde Hristos veghează asupra destinului spiritual al omenirii. Biserica trebuie să ajute cultura, desigur, dar fără să prejudicieze astfel creştinismul. Trebuie să-i amintească omului că, deşi cultura caută să-i asigure stăpânirea asupra pământului, acesta îi aparţine totuşi lui Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care i l-a dăruit omului, făptura Sa. Intr-un cuvânt, Biserica trebuie să readucă cultura către Dumnezeu, să facă din ea un omagiu adus Creatorului şi Mântuitorului omenirii. Este datoria oricărei Biserici demne de misiunea sa socială.

    In încheiere, trebuie să spun câteva cuvinte despre Biserica Ortodoxă. Mulţi o judecă, acuzând-o că nu a jucat un rol deosebit în istoria culturii. Ori, aceasta înseamnă să nu-i cunoşti trecutul, activitatea şi influenţa avută în Răsărit. Desigur, Biserica Ortodoxă nu s-a aflat în situaţia Bisericii romane, care a trebuit să preia in Apus moştenirea Imperiului roman, dar opera sa culturală nu este câtuşi de puţin neglijabilă. Intr-un anumit sens, Biserica Ortodoxă a făcut mai mult pentru credincioşii săi decât Biserica Romei însăşi. Ea a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi mai venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică virtuţi şi moravuri care sunt zestrea oricărui popor ortodox. Consider că se poate afirma, că nici o altă Biserică nu a făcut atât de mult pentru cultura naţională a poporului şi mai ales nu a dezvoltat în asemenea măsură simţul milosteniei şi al iubirii creştine ca Biserica Ortodoxă. Dacă ţinem seama de rolul jucat de Biserica Ortodoxă în sânul popoarelor care timp de mai multe secole au fost lipsite de organizare statală, trebuie să recunoaştem că îşi merită pe deplin numele de maică a acestor popoare şi a culturii acestora care, până în sec. XIX, a fost o cultură medievală, bisericească şi monastică, plină de credinţă şi de armonie.

    Din păcate, civilizaţia apuseană adoptată de popoarele noastre ortodoxe, le-a adus, o dată cu binefacerile sale, şi idei nereligioase şi prejudecăţi anticlericale. Sunt mulţi pe la noi care au învăţat să repete că Biserica este o instituţie inutila. Spiritul laic şi francmasonic, care se face resimţit in unele cercuri influente, vine să întărească această concepţie nedreaptă şi periculoasă. Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie politică, socială şi culturală diferită de cea a Bisericilor apusene, Ea nu a aprins ruguri, nu a condamnat oameni de ştiinţă, nu a manevrat puterea lumească, nu a profanat Evanghelia şi altarele, nu a pus religia la dispoziţia stâpânitorilor politici. Desigur, a avut şi ea slăbiciunile ei, dar a fost pe nedrept condamnată pentru greşelile altora. Şi se face o mare eroare când se reproşează Bisericii Ortodoxe lipsa de cultură a popoarelor ei. Toţi cei care cunosc istoria politică a Răsăritului, recunosc că Biserica Ortodoxă a fost o instituţie providenţială pentru popoarele sale.

    Locul pe care îl ocupă în sânul acestor popoare continuă să-i asigure avantajele morale care să-i permită să lucreze cu succes pentru cultura maselor. Trebuie să profite de acest lucru, înainte de a pierde cârma poporului sub influenţa ideilor nesănătoase importante de aiurea şi care caută să-i dispute sufletul poporului. Ea trebuie să reziste în vâltoarea crizei, cu convingerea că acestui popor i-a fost şi pedagog şi îndrumător în zilele tulburi ale trecutului său. Nu este, evident, obligată să-l înveţe ştiinţele, tehnica, înalta cultură intelectuală, dar trebuie cu atât mai mult să făurească moravurile, să cultive sufletul şi să lucreze astfel pentru sănătatea culturii, care este moralitatea.
    Biserica Ortodoxă a făcut toate acestea cu multă demnitate în trecut. O va putea face şi pe viitor, având certitudinea că nici toată cultura lumii nu i-ar putea insufla sufletului omenesc ceea ce-i poate ea insufla prin cuvântul lui Hristos şi prin pilda unei vieţi morale demne de a fi admirată şi imitată, aşa cum a fost pentru păgânii de odinioară.
    Indeosebi prin prestigiul şi prin influenţa sa morală, Biserica va putea întotdeauna să lucreze pentru cultură. Trăind ca nişte adevăraţi creştini, fiii Bisericii vor putea transfigura din nou lumea civilizată şi necivilizată şi vor putea mântui astfel sufletul culturii, adică cultura sufletului.

    Vechii creştini, strămoşii noştri, aveau conştiinţa de a fi în lume, altceva decât lumea. Ei afirmau chiar că ceea ce este sufletul pentru trup este creştinismul pentru lume (Epistola către Diognet, cap. VI). Există o pagină din Epistola către Diognet care este, în această privinţă, de o frumuseţe şi de o claritate absolut caracteristică şi instructivă. Dacă ar trebui să recomand Bisericii un program cultural, mi-aş îngădui să mă refer la această pagină.  
    Rezultă de aici că o mai bună cultură necesită o omenire mai bună. Aici se află soluţia problemei noastre „Biserica şi cultura”: să aplicăm Evanghelia lui Hristos la toate aspectele vieţii omeneşti, să-l convertim pe om la creştinism.

    „Deci – cum spune Sfântul Apostol Pavel – dacă cineva este în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (II Corinteni 5, 17).

(Prof.Dr.Teodor M.Popescu)
Traducere din limba franceză, de MARIA ALEXANDRESCU

Crearea ingerilor

Articol interesat..

Crearea ingerilor

            Dumnezeu Creatorul a facut mai intai lumea ingerilor, a duhurilor slujitoare[1] ca sa slujeasca voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti ingerii au fost creati de Dumnezeu in acelasi timp.

            Scopurile principale pentru care au fost creati ingerii care formeaza lumea nevazuta sunt: pentru a-L slavi pe Dumnezeu[2]; pentru a implini voia lui Dumnezeu cea Sfanta (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni sa se mantuiasca (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor dupa moartea trupeasca si a le duce in Rai (Lc. .16,22).

            Sfanta Scriptura ne spune ca sunt noua cete ingeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avuta de Sfantul Apostol Pavel. Sfantul Dionisie Areopagitul, in cartea sa „Despre ierarhia cereasca” spune ca cetele ingeresti se impart in trei grupe triadice:

1. prima grupa triadica ingereasca: serafimii, heruvimii si tronurile;

2. a doua grupa triadica ingereasca: domniile, stapaniile si puterile;

3. a treia grupa triadica ingereasca: ingerii, arhanghelii si incepatoriile.

            Dumnezeu isi descopera vointa Sa la ingerii din ceata superioara, iar acestia, la randul lor, o comunica celorlalti ingeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmeaza in ordine descendenta, de la serafim la inger si fiecare ierarhie ulterioara este consacrata numai cu acele cunostinte, pe care este capabila sa le cuprinda la nivelul respectiv al dezvoltarii spirituale.

            Cuvantul „inger” inseamna sol sau trimis. Ingerii au capatat acest nume datorita slujirii lor, indreptata de la Atotmilostivul Dumnezeu catre mantuirea oamenilor. Sfantul Apostol Pavel ne spune: „Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise sa slujeasca pentru cei ce vor mosteni mantuirea?” (Evrei 1,14). Sfantul Grigorie Teologul precizeaza: „Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea fireasca, dar si in virtutea harului imbelsugat se deplaseaza ca gandul peste tot. Si, pretutindeni, sunt alaturi de fiecare, atat datorita iutimii cu care isi indeplinesc slujirea, cat si datorita subtilitatii esentei lor. Crearea ingerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7). Sfantul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: „Ingerii au fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai tarziu omul„. Iar Sfantul Ignatie Brianceaninov ne asigura ca: „Chipul dumnezeiesc la ingeri si la om, consta in intelegerea din care emana duhul, ce ajuta gandul si-l insufleteste. Acest chip este asemenea prototipului si este nevazut, asa cum nevazut este si la oameni. El conduce intreaga faptura a ingerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile sa slaveasca in imnuri pe Dumnezeu, fapturi limitate in timp si in spatiu si ca urmare au o infatisare proprie”.

            Sfantul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: „Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsa aflam ca nu putem cunoaste exact numarul ingerilor: „Si era numarul ingerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii” (Apocalipsa 5,11).

            Fara a cunoste exact firea ingerilor, putem insa sa fim siguri ca, ingerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumina, care raspandesc stralucirea dumnezeiasca. Cand, insa, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arata si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, pastrandu-si insusirile suprafiresti.

 

Cand au aparut diavolii?

            Lucifer, fiind inger de lumina si capetenia celei de a doua trepte ingeresti, in loc sa progreseze in sfintenie, s-a mandrit, voind sa fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14, 14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfant si astfel s-a transformat in diavol (Luca 10,18). Impreuna cu el au cazut si ingerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).

            Domnul nostru Iisus Hristos ne arata caderea ingerilor: „Am vazut pe satana, cazand ca un fulger din Cer …” (Luca 10,18). Sfantul Apostol Pavel scrie ca ingerii razvratiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi in Iad, pana in ziua in care vor fi judecati pentru pacatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: „Dumnezeu, n-a crutat pe ingerii care au pacatuit, ci legandu-i cu legaturile intunericului in Iad, i-a dat sa fie paziti, pana la judecata” (2 Ptr. 2,4). Sfantul Apostol Iuda ne spune ca razvratirea acestor ingeri care nu au vrut sa ramana in starea lor, ci au dorit sa fie in locul lui Dumnezeu, a fost pedepsita astfel: „pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare, in intuneric, in lanturile vesnice, spre ziua judecatii celei mari” (Iuda 6).

            Diavolii au insusirile ingerilor, cu diferenta ca, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au ramas in starea lor de sfintenie si bunatate, ci au cazut fara de intoarcere, in intunericul mandriei si vicleniei. Asadar, intaiul vinovat de pacat si intemeietor al rautatilor este diavolul: „… pentru ca, de la inceput diavolul pacatuieste” (1 Ioan 3,8).     El a pacatuit, nu pentru ca asa i-ar fi fost firea, sau ca ar fi primit inclinatia spre pacat, pentru ca in acest caz, vina ar fi cazut pe Dumnezeu. Dimpotriva, fiind creat de Dumnezeu bun, el insusi, prin propria vointa, s-a facut diavol, adica clevetitor, vrajmas, mincinos si defaimator.

            Sfantul prooroc Iezechiel spune: „… tu erai pecetea desavarsirii, deplinatatea ihtelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat in Eden, in gradina lui Dumnezeu„; „fost-ai fara prihana in caile tale, din ziua facerii tale si pana s-a incuibat in tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).

            Decisiv, raul nu ti-a fost dat tie din afara, ci tu insuti l-ai zamislit. Sfantul Antonie cel Mare ne invata scopul principal al lucrarii diavolesti pe pamant: „Diavolii se numesc asa, nu pentru ca asa s-au facut sau pentru ca Dumnezeu i-ar fi facut rai, ci pentru ca au cazut din intelepciunea cereasca, (mandrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, incercand sa impiedice urcarea noastra la Cer, locul de unde au cazut ei„.

            Oamenii, avand trup si suflet, pot sa treaca de la placerea trupeasca la cea sufleteasca. Diavolii insa sunt lipsiti de aceasta posibilitate, pentru ca in ei binele firesc a fost nimicit prin caderea si pierderea harului dumnezeiesc: La oameni, binele este amestecat cu raul, dar la demoni, precumpaneste si actioneaza numai raul.

Pacatul lor cel mai mare este ura neinfricata fata de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fata de Dumnezeu, fireasca tuturor fapturilor, intr-o impotrivire si intr-o vrajba neincetata. De aceea, caderea lor este fara de intoarcere.

            Ei isi gasesc placerea in tot felul de pacate, se complac mereu in rele, trecand de la un pacat la altul. Neputand savarsi pacate trupesti, ei pacatuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale carnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decat la oameni.

            Demonii nu pot face nimic rau Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricaror influente de afara, din partea fapturilor. De aceea, demonii si-au indreptat toata rautatea lor, impotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mainilor Sale. Demonii, stiind ca Dumnezeu isi iubeste faptura sa, cauta sa dauneze cat mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, avand in sine principiul tuturor relelor, cauta sa-i atraga pe oameni, sa-i faca robii lor, pentru a-i duce la pierzarea vesnica razbunandu-se astfel, impotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rau care desparte pe om de Dumnezeu si inspira ura, perfidie si minciuna intre oameni. Ispititor (Matei 4,3), stapanitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).

            In Vechiul Testament, diavolul este duhul rautatii, de a carui fiinta tine insasi pacatul, zavistia si minciuna. Pentru ca El, de la inceput a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. „Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tata al minciunii” (Ioan 8,44).

            Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe spun ca locul diavolilor cazuti din ceata a doua ingereasca se va completa cu sfinti, preoti si calugari, dupa care lumea se va sfarsi, datorita pacatelor oamenilor.

            Libertatea vrajmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mantuiesc si, de aceea, ii ataca pe oameni asa de tare, ca sa traga cat mai multe suflete in Iad.

            Daca sufletul omului, dupa moartea trupului, ajunge in Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana in iad, deoarece nu si-a indeplinit misiunea incredintata. Daca sufletul omului ajunge in Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca sa-l ispiteasca. O alta cauza pentru care diavolul lupta asa de tare pe oameni este si dorinta de razbunare impotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru il poate realiza, prin osandirea cat mai multor suflete in Iad.

 

Diavolul – ucigas de oameni

            Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie au numit in felurite moduri pe diavoli: „Duca-se pe pustie„, „intunecatul„, „stapanitorul mortii” (Evrei 2, 14), „potrivnicul„, „mincinos si tata al minciunii” (Ioan 8, 44), „cel viclean” (Matei 13, 19), „uratorul binelui„, „inselator„, „siret„, „vrajmas„, „ucigas„, „leu care racneste„, „balaur„, „Belzebut” s.a. In toate aceste numiri, caracteristicile sunt rautatea si vrajmasia, dirijate impotriva oamenilor.

            Diavolul urmareste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

 

Cum arata diavolii

            Ingerii au chip si infatisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul si infatisarea omului exterior in trupul sau.

            Sfantul Ignatie Brianceaninov spune ca sufletele ingerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe cand trupurile oamenilor sunt materiale, pamantesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gura, degete, maini, picioare. Intr-un cuvant, o asemanare deplina cu a omului in trupul sau. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc stralucesc pe figurile sfintilor ingeri.

            Chipul demonilor este intunecat si hidos, asa cum l-a vazut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea in ei a binelui, prin zamislirea si dezvoltarea in ei a rautatilor. Aceasta a lasat amprenta si pe aspectul exterior.

            De aceea Sfanta Scriptura ii numeste „fiare„, iar pe capetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apocalipsa 12,9).

            Din Sfanta Scriptura aflam ca demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: vaz, auz, miros, pipait, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).

            In cartea Sfantului Prooroc Daniel aflam cum ingerul l-a adus pe proorocul Avacum intr-un loc indepartat, ca acesta sa dea hrana proorocului Daniel, care se afla in groapa cu lei (Istoria omorarii balaurului – 1, 41). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid in spatiu, de a „teleporta” materia, cat si pe oameni.

            In Sfanta Evanghelie de la Matei aflam ca diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus in Sfanta Cetate si L-a pus pe aripa templului. Dupa aceea, L-a dus pe un munte foarte inalt (Matei 4,11). In viata Sfantului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie calatoria pe care a facut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si inapoi timp de 3 ore. Este o dovada ca viteza demonului este mare, dar nu infinita (instantanee).

            Demonii, asemenea ingerilor, au capacitatea sa faca schimbari uimitoare in lumea materiala. In cartea lui Iov (1, 13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe pastori. Tot aici aflam ca, in urma actiunii unui duh necurat, a venit un vant puternic si a prabusit casa in care se adunasera fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte barbati cu care fusese maritata, rand pe rand, Sara (Tobit 3,8).

            Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe insusiri ale ingerilor, sunt descrise in Cartea Judecatorilor (6,21). Ingerul s-a aratat viitorului judecator izraelit Ghedeon si cand acesta i-a pregatit darul, „ingerul Domnului, intinzandu-si varful toiagului ce-l avea in mana, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatra si a mistuit carena si azimile; ingerul Domnului s-a facut nevazut de la ochii lui” (Judecatori 6,21).

            Observam ca duhurile imateriale au fost create de la inceput dintr-o substanta mai subtila decat omul si au fost inzestrate de la inceput cu forte care le ingaduie sa exercite o influenta puternica asupra lumii materiale. In afara de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stapanesc mijloace care le dau posibilitatea sa influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le poseda duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizeaza si distrug.

 

Unde se afla duhurile necurate?

            Demonii se gasesc in vazduh, adica in spatiul de sub cer, pe suprafata pamantului si in iad. „Intinderea dintre cer si pamant, tot abisul pe care il vedem cu ochii, vazduhul, pamantul, servesc drept salasluire duhurilor necurate, alungate din Cer” (Sf. Ignatie Briancianinov).

            In Cartea lui Iov, satana este infatisat ca ratacind pe intinderea nemarginita a pamantului. El cutreiera pamantul „dand tarcoale, chinuit fiind de o ura neincetata fata de neamul omenesc” (Iov 1,7).

            Sfantul Apostol Pavel numeste pe demoni „duhurile rautatii, care sunt in vazduhuri” (Efes 6,12), iar pe capetenia lor – „stapanul vazduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra in oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

            Demonii traiesc in ape, iar acest lucru il stim din invatatura Bisericii Ortodoxe, care in rugaciunile sale de sfintire a apei roaga pe Dumnezeu sa curete apa de posibila prezenta acolo a duhurilor necurate.

            Parintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune ca aceste locuri se gasesc in afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se afla intr-un spatiu de o alta natura, care incepe nemijlocit de aici, dar se intinde ca si cum ar fi in alta dimensiune.

            In timpurile noastre, satana, capetenia demonilor, se afla in Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest salas al satanei: „Si acum tu cobori in Iad, in cele mai de jos ale pamantului” (Isaia 4,15). Cele prezise s-au implinit odata cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pamant, care l-a legat pe satana pentru toata perioada dintre cele doua veniri pe pamant ale Sale: „l-a runcat in adanc si l-a inchis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pamant: „Satana va fi dezlegat din inchisoarea lui (din Iad) si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele 4 unghiuri ale pamantului” (Apoc. 20,7).

            Din vietile Sfintilor aflam ca mai marele demonilor se afla in Iad, iar la suprafata pamantului si in vazduh se afla diavolii condusi de capeteniile lor, adica de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboara in Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor savarsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pamant si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stapanul lor.

            Dupa caderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omeneasca a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apara de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra in mintea omului si de a-i insufla ganduri pacatoase. Demonii pot sa intre in oameni cu toata esenta lor volatila. Demonul care intra in acest fel in om nu se amesteca cu sufletul, ci traieste in trupul oamului, posedand in chip fortat sufletul si trupul. Datorita imaterialitatii si subtilitatii lor, demonii pot intra intr-un numar foarte mare in om (Luca 8,30).

            Sfantul Grigorie Teologul spune ca: „Diavolul nu poate pune stapanire pe noi in intregime, prin nici un fel de mijloace. Daca stapaneste puternic unii oameni, acest lucru se datoreaza faptului ca acestia s-au lasat stapaniti de ei, de voie buna, fara sa se impotriveasca” (Iacob 4,7). Deci instalarea directa a duhului necurat in om se face numai cu ingaduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfranate si usuratice a celui pacatos. Sunt insa si cazuri in care oamenii de buna voie se leapada de Hristos si in cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age…). In alte situatii, Dumnezeu ingaduie diavolilor sa se salasluiasca si sa lupte pe oameni, pentru ca acestia sa se roage mai mult si din cauza suferintelor sa nu mai pacatuiasca. De remarcat este si faptul ca cel mai des se intalneste nu instalarea diavolului in om (indracirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului sau vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii ca a intrat satana in Iuda nu se interpreteaza ca Iuda s-ar fi indracit. Sfantul Apostol Ioan spune ca: 1. Satana a patruns mai intai in sufletul ucenicului, datorita lacomiei acestuia de bani (Ioan 12,6); 2. Dupa aceasta a pus stapanire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urma a intrat satana desavarsit in el (Ioan 13,27).

            Aici avem un exemplu graitor de posedare treptata de catre diavol a sufletului pacatos, datorita pasiunii crescande a acestuia pentru bani, bautura, desfranare si celelalte pacate. Duhul necurat se poate infatisa sub chip prefacut, intinzand o cursa sau alta. El reprezinta fie raul evident, fie ca se transforma in inger luminos, luand chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.

            Prea bunul Dumnezeu nu ingaduie diavolilor ca sa lupte pe oameni peste puterile lor, ci in aceste lupte ii da omului putere ca sa poata birui. Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care este intemeietorul virtutilor, da putere crestinilor care se lupta cu diavolii si in acelasi timp smereste mania inversunata a duhurilor necurate, care, fara ingaduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul incearca sa influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actioneaza duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a vazut limpede ca demonii, cu ingaduinta lui Dumnezeu, pot sa ucida pe oameni sau sa abata asupra lor diferite boli si sa intre in ei, adica sa le stapaneasca trupul (Iov 1, 13-19)

 

Cum ispitesc diavolii pe oameni

            Diavolii si-au dezlantuit toata mania lor asupra oamenilor care sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, plamada mainilor Sale. Toate eforturile lor sunt indreptate pentru a duce cat mai multe suflete omenesti in Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

            Diavolul, amagind pe Adam prin Eva, a facut sa i se ia slava cu care Dumnezeu il acoperea. Si, astfel, Adam s-a vazut gol (trupeste) cu toata uratenia lui, pe care mai inainte nu o vedea, intrucat cugetul lui se desfata de frumusetile cele ceresti. De fapt, dupa caderea sa din har, cugetarile lui s-au facut pamantesti si tindeau in jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al pacatului. De atunci, in jurul inimii omului roteste acoperamantul intunericului, adica focul duhului lumesc, care nu lasa mintea sa creada sau sa iubeasca pe Dumnezeu si nici sa implineasca voia Lui Sfanta.

            Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfantul Diadoh al Foticeii spune: „Din Dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii aflam ca inainte de Sfantul Botez, Harul lui Dumnezeu indeamna sufletul spre fapte bune din afara, iar satana foieste in adancurile inimii, ascuns in ganduri” (Psalm 63,6-7).

            In momentul in care ne-am renascut prin Sfantul Botez, diavolul lucreaza din afara, iar harul lui Dumnezeu, din inima. In inima omului se savarseste razboiul satanei, care fiind nevazut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfantul Botez diavolul este scos afara din suflet, dar i se ingaduie sa lucreze asupra lui prin trup.

            Cand Harul Dumnezeiesc paraseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi in adancul inimii, neingaduind deloc sufletului sa caute spre dorinta binelui. Iar cand, prin rugaciune, Harul lui Dumnezeu patrunde in minte, diavolii se strecoara ca niste nori intunecosi prin portile inimii, spre patimile pacatului. Deci, dupa Botezul crestin, diavolii petrec imprejurul inimii crestinului, lucru pe care vrajmasii mantuirii noastre nu vor sa fie stiut de oameni, ca nu cumva sa se intrarmeze impotriva lor cu postuli, rugaciunea si Sfintele Taine.

            Astfel, diavolul ramanand in exterior seduce pe om cu mandria, slava desarta si mai ales cu senzualitatea, cu ingaduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la incercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, implineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).

            Exista, in cei care se indulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri patimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc salasluit in insasi simtirea celui luptat de desfranare. Acesta simte arderea dureroasa a trupului, ca si cum ar fi intr-un cuptor de foc. Acest lucru il face sa nu se teama de Dumnezeu, sa dispretuiasca aducerea aminte de chinurile iadului, sa fie nepasator fata de Biserica si rugaciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfranarii. Persoanele care isi imagineaza si viseaza des ca fac pacatul desfranarii pot ajunge dupa o perioada de timp sa desfraneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfranarii la barbati, in timp ce acestia dorm, pentru a-i starni spre desfranare.

            Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Cand duhul necurat iese din om (prin Sfantul Botez, Sfanta Impartasanie si celelalte Sfinte Taine) umbla prin locuri fara de apa, cautand odihna … Daca insa crestinul face din nou pacate de moarte, el rastigneste a doua oara pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se afla in inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neafland odihna, zice: „Ma voi intoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o afla maturata si impodobita. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decat el si, intrand, locuieste acolo. Si se fac cele de pe unna ale omului acestuia, mai rele decat cele dintai” (Matei 12,45).

            Si astfel devine crestinul indracit, chinuit de diavoli, facand pacate din ce in ce mai mari (betie, desfranare, hula, avorturi …).

            Toatã lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcã ei sunt izvorul a toatã rãutatea si mai ales cei care fac rãul. DiaVolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rãu, cât trãim în aceastã viatã pãmânteascã. Diavolii au atâta putere asupra noastrã, câtã le dãm noi.

            Dupã cãderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot sã vorbeascã sufletului omenesc prin gândurile pãcãtoase. Demonii ne îndeamnã prin gânduri la pãcate, dar nu ne pot obliga sã pãcãtuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflã.

            Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiascã a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce sã facã, ci vede ce face Dumnezeu ca sã ne mântuiascã si se sileste sã facã cele contrare, ca sã ne piardã. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii – fãrãdelegea, împotriva virtutilor – patimile si pãcatele, împotriva credintei – necredinta, hula si erezia.

            Toti diavolii se luptã sã întunece mintea noastrã prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni sã sãvârseascã lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face

            Când mintea se lumineazã de darul Sfântului Duh, oamenii se rusineazã de cele fãcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Pãrinti ne învatã sã nu actionãm niciodatã când mintea noastrã este întunecatã de pofte, mânie si mândrie.

            Viclenii diavoli ne rãzboiesc cu încercãrile pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie sã spunem, fie sã facem ceva necuvenit, iar dacã nu reusesc ne îndeamnã sã aducem multumire plinã de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru cã le socotim mici, sã le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie sã pãcãtuim, fie sã judecãm pe cei care pãcãtuiesc.

            Pe cei ce nu au cunoscut pãcatul, viclenii diavoli îi îndeamnã sã facã numai o încercare si apoi sã înceteze. Pe cei care au pãcãtuit,îi rãzboieste cu amintirea pãcatului, pentru a cãdea iarãsi. Diavolul slavei desarte poate transmite unui frate gânduri pe care sã le descopere apoi altui frate, iar acesta sã spunã apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând cã este vãzãtor cu duhul (diavolesc).

            Demonii stiind cã oamenii iubesc adevãrul, se îmbracã în haina dreptãtii si astfel toarnã prin gânduri otravã în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

            Demonii stiind cã oamenii iubesc adevãrul, se îmbracã în haina dreptãtii si astfel toarnã prin gânduri otravã în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

            Satana se strãduieste sã ne facã sã credem cã tot ce ne învatã el este bine. Ne sopteste la ureche: „Nu vezi cã ai dreptate? Te-a jignit! Rãzbunã-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, fãcându-te sã te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întãreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stãpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te rãzbuni. Diavolul mândriei înaltã pe om pânã la Cer si de acolo îl aruncã în fundul Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumã la diversele moduri în care oamenii s-au lãudat cu lucrãrile lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui. Vicleanul diavol învatã pe oameni sã mintã cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viatã. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama cã mint si cã sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale. Existã diavoli necurati care ne sfãtuiesc nu numai sã facem pãcate, ci sã facem pãrtasi si pe altii la sãvârsirea rãului, ca sã ne pricinuiascã o si mai mare osândã. Multi oameni se bucurã când îsi asociazã si pe alti oameni la pãcatele lor. Parcã le justificã, le micsoreazã si le dã curaj.

            Ispititorul diavol cautã sã transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugãtoare pentru suflet. Astfel, puterea seminalã care se aflã în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbã spre desfrânare. Puterea mânioasã pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.

            In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie sã spunem rugãciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: „Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã”; „Prea Sfântã Nãscãtoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii Pãrinti spun cã atunci când suntem mâniosi, dacã ne certãm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacã ne vom lupta cu diavolii prin rugãciune, împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

            Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnã sã râvnim pãcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrãjmasul diavol ne-o schimbã spre poftirea acestei lumi pãcãtoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformã în bucuria si plãcerea pãcatelor.

            Traditia noastrã crestinã spune cã diavolul dispune de multe posibilitãti de înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate sã ne captiveze sub influenta citirii unei cãrti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucreazã asupra mintii noastre, soptind: „Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfãtui cu altii, sã nu mergi la Bisericã...”

            Este un sfãtuitor care ne asigurã întotdeauna cã ne vrea binele. Ne stimuleazã plãcerile lumesti si ale pãcatelor, ale celor care se obtin prin muncã necinstitã si înselãciune. Printre altele ne prezintã rãul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnã la bine, o face cu scopuri rele.

            Vicleanul diavol jubileazã numai atunci când însealã pe cineva, când oamenii iau de bun si adevãrat ceea ce este fals si minciunã. Multora, suprafata faptei li se pare bunã. Naivii se înduioseazã. Face si bine, dar aranjeazã sã iasã rãu. Te îndeamnã sã mãnânci peste mãsurã ca sã te îmbolnãvesti, îti spune sã bei ca sã te îmbeti, îti atâtã drepturile ca sã-ti pierzi mãsura si sã te rãzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru a-ti dezlãntui ura, te îmbie la logicã pentru a-ti stimula încãpãtânarea.

            Ii place sã convingã, când însealã. Din gura lui argumentele curg în cascadã. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trãieste în robia pãcatelor, vrãjmasul diavol se sileste sã-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocãintã. Cu uneltiri dinainte pregãtite si cu prilejurile pe care le are, îl face sã cadã în aceleasi pãcate sau în pãca-te mai mari.

            Pe cei care îsi dau seama de viata pãcãtoasã pe care o trãiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amãgeste cu aceastã armã: „Nu te îndrepta astãzi, ci lasã pe mâine spovedania. Ai sã te spovedesti în postul celãlalt. Doar nu ai sã mori astãzi„.

            Nu lãsati pe mâine îndreptarea voastrã, pentru cã nu stiti clipa când veti pleca din aceastã lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune sã facã nevointã peste mãsurã, aruncându-i în pãcatul mândriei. Celui bolnav, care suferã cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacã ar fi fost sãnãtos si prin aceste cugete îl face pe crestin sã-si piardã rãbdarea si chiar sã cârteascã împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.

            De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scripturã pentru a pãcãtui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbinã, cel care pune sã se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupãri etnice, partide politice, armate cu armate.

            Demonii sunt cei care organizeazã, prin gândurile insuflate, împotrivirea pãrtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintã de rãzbunare împotriva lui Dumnezeu, cautã sã ne piardã si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptã cu rãzboiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datoritã raritãtii lucrurilor, diavolii cautã sã-i surpe cu gândurile.

            Vrãjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune cã Dumnezeu este iubitor de oameni si dã iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturalã si necesarã. Dupã ce am sãvârsit fapta, ne scufundã în deznãdejde, spunându-ne cã Dumnezeu este drept judecãtor si fãrã de milã.

            Un alt scop al lor este sã ne murdãreascã în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se aseazã în stomac si nu lasã pe om sã se sature, chiar dacã ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scãrarul).

            Cel mai mult se strãduiesc diavolii, duminica si în timpul sãrbãtorilor religioase, sã facã pe crestini ca sã nu meargã la Sfânta Bisericã. De cu searã îi pune sã meargã la petreceri, sã se uite la filme pornografice, sã aibã legãturi trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dã dureri de cap si obosealã ca sã nu poatã merge la Bisericã. Pe unii îi pune sã facã mâncare, sã plece la cumpãrãturi, la meci sau sã se închine la televizor. Pe cei care prãznuiesc ziua onomasticã îi conduce la cârciumã, ca sã se îmbete, apoi îi pune la ceartã si omor.

            Diavolul sopteste la urechea bãrbatilor sã-si tundã pãrul si sã-si radã barba, iar la femei sã se fardeze, sã-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânãrii. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste sã se îmbrace dupã modã, mereu cu altfel de haine, sã-si cumpere altã mobilã, altã casã si altã masinã. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca sã facã avorturi, spunându-le cã fãtul avortat nu este om si deci nu au pãcate de moarte.

            Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca sã nu facã milostenie, si de multe ori îi pune sã rãpeascã si putina agonisealã a celor sãraci. Intunecatul diavol te îndeamnã sã furi si te acoperã cu acoperãmântul lui, spunându-ti cã nu te vede nimeni.

            Satana sopteste la urechile crestinilor sã nu facã cruce când trec pe lângã Sfânta Bisericã. Vrajmasul mântuirii noastre ne dã griji si ocupatii ca sã întârziem la slujbele Sfintei Biserici, sã plecãm mai devreme, sã nu ne închinãm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, sã nu sãrutãm mâna preotului, sã nu plãtim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, sã stãm de vorbã cu alti credinciosi în timpul slujbei, sã vorbim de rãu pe preoti, sã clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate sã facem pãcatele, iar dupã ce le-am fãcut, ne stã în fatã cu rusinea, ca sã nu le mãrturisim la duhovnic. Când pãcatul este mare, ne transmite gânduri de deznãdejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune sã ascundem pãcatele cele mari si sã dãm vina pe altii.

            Cel mai mult luptã diavolii pe crestini când se roagã. Orice crestin când se roagã poate observa cu mintea pe diavol, care cautã sã-l întrerupã, rãtãcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate pãcatele pe care le-a fãcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza pãcatelor nu pot spune nici mãcar o scurtã rugãciune si nici sã se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împãrtãsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintã, ne spune cã ne putem îmbolnãvi împãrtãsindu-ne cu aceeasi linguritã. Dar oare s-a îmbolnãvit cineva când s-a împãrtãsit sau a sãrutat Sfintele Icoane?

            Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se sãvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni sã huleascã pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Existã si un înainte mergãtor al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndatã ce ne sculãm din somn si ne întineazã primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie sã ne însemnãm cu Sfânta Cruce si sã ne rugãm. Necuratul diavol are obiceiul sã ne sãgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca sã dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptã ca sã nu ne rugãm când ne trezim din somn sau când ne culcãm, înainte si dupã masã, sau sã nu împlinim tot canonul de rugãciune, post si milostenie. El ne rãpeste stihurile din gurã si ne adoarme în timpul rugãciunii.

            Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor sã nu asculte de pãrinti si educatori, sã nu învete, sã fugã de la scoalã si de acasã, iar în cazul cel mai grav sã se sinucidã (pentru a se rãzbuna pe pãrinti). Vrãjmasul mãntuirii noastre spune celor slabi în credintã sã meargã la vrãjitoare, descântãtoare si ghicitoare. Acolo sãvârsesc false minuni cu puterea lor diavoleascã (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învatã pe oameni sã facã pãcate împotriva firii: malahie, sodomie…

            Diavolii pãtrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stãpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin pãcatele de moarte sãvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fãrã apãrare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru pãcatele pãrintilor, diavolii se sãlãsluiesc în copii.

            In afarã de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorialã si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: „Când demonul cel zavistic nu izbuteste sã punã în miscare mintea omului, el actioneazã atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele sã aprindã atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri pãcãtoase”. Actionând asupra trupului, demonul rãscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, cãreia necuratul duh, trimis de un mare vrãjitor, i-a dezlãntuit simturile senzualitãtii si voluptãtii. Dar demonul a fost alungat prin rugãciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

            Deci, diavolii ne insuflã diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate sã le deosebeascã si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stãpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplã atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice. Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unitã cu diavolii, încât nu mai ascultã de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, dupã cuvintele pe care le vorbim, dupã gesturile pe care le facem. (Dupã cum mergem, dupã cum privim, dupã cum vorbim, demonii pot sã cunoascã starea noastrã sufleteascã lãuntricã).

            De asemenea, dupã cum primim gândurile pãcãtoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste pãcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugãciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii cautã sã ne întunece mintea noastrã cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre pãcate, ne învatã Evagrie monahul.

            Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru cã acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insã el ne ghiceste gândurile dupã gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede cã cineva priveste cu patimã la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndatã îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.

            Rãzboiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât rãzboiul cu lucrurile. Pentru cã rãzboiul cu lucrurile are trebuintã de timp, loc si iscusintã. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugãciunea curatã, din care pricinã s-a rânduit sã se facã neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugãciunea ajutatã de harul lui Dumnezeu întãreste mintea pentru luptã, ca una ce poate sã lupte fãrã trup.

            In afarã de aceasta, diavolii pot transmite energie pãcãtoasã omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei pãcãtoase a omului, energie eliminatã de om în procesul desfãtãrii vicioase. Sfântul Ioan Scãrarul spune cã diavolii nu se bucurã de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânãrii. Sfântul Ioan Damaschinul spune cã îngerii „contemplã pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.

            Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilã, pot cãpãta energie unii de la altii, dar si energie pãcãtoasã, de la omul pãcãtos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi sã-l facã pe om asemenea lor, cãpãtând astfel acces în sufletul lui. Un om pãtimas si desfrânat este o sursã de energie pãcãtoasã importantã pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrãnesc cu aceastã energie a pãcatelor.

            In afarã de aceasta, duhul necurat care stãpâneste pe un om pãcãtos îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântãretii de muzicã desfrânatã si satanicã, conducãtorii si oamenii de culturã atei si eretici).

            Iatã, deci, încã o pricinã pentru care diavolii se lipesc de omul pãcãtos din toate pãrtile. De remarcat este si faptul cã diavolii pot înzestra pe oamenii pãcãtosi cu energie pãcãtoasã demonicã deosebitã, care le dã posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti sã trudeascã necontenit pe tãrâmul înmultirii pãcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmã propriii lor discipoli.

            Darul Duhului Sfânt curãteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia pãcãtoasã a diavolilor este distructivã si pentru trup si pentru suflet.

---

[1] Psalmi 103, 5 : “Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”

[2] Isaia 6, 3 : “Şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” ; “Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc.2, 13-14)